silviu dachin

un deal pe care soarele îl cuprinde cu brațe moi copaci încă neînviați de primăvară culorile aranjate măiestru în flori și părerea de rău că sunt un om fără aripi calcă liniștit

nici urmă de plasa în care sufletul meu să se prindă ciopârțit de vulturii tăi flămânzi țipătul se întoarce de fiecare dată mai slab nici să plâng cum trebuie nu m-ai învățat mamă chipul

când îți sărut tâmpla stângă parcă aș pleca în cea mai lungă călătorie ce i-a fost dată unui pământean o parte din mine se înalță spre soare cealaltă cade-n ocean

am învățat că trebuie să plângem până rămânem singuri și ni se face milă de noi dragostea celorlalți devine dureroasă ne strivește cu frumusețea ei strigăm îngenuncheați nimic și nimicul se

S-a întâmplat aseară, nu ajunsesem de mult acasă, încercam să fac ordine în gânduri, să înțeleg ce a fost cu ziua de ieri... În fine, pe aragaz chinuiam un ou care parcă se încăpățâna să nu fiarbă,

zbor în mâna dreaptă țin deschisă o carte cerul sărută literele ușor și trece mai departe desprinde-mi te rog zâmbetul de pe chip și umple cu el ferestrele unui castel din nisip

omul de pe linia de tramvai a spus adevărul pentru baloanele lui de săpun folosea formula corectă a curcubeului de-asta nu i-a fost greu să-mi crească ziua pentru început la patruzeci și opt

degetele mele coboară ale tale așteaptă până când poemul ne va așeza în linie dreaptă se dăruiește viața ca o prăjitură cu afine poetul râde o dă la o parte și mușcă din tine

vecinii mei își plimbă câinii prin nisipul rece dincoace de ferestre se trasează în liniște figuri geometrice regulate pentru a fi așezate apoi la dospit în piepturile calde parcă aud

bătăi puternice în ușă alerg deschid nimeni nici nu se putea altfel tu nu ești aici alte bătăi puternice în ușă alerg deschid nimeni nu comentez ies afară și bat nimeni deschide

pășesc atent pe marginea tuturor lacurilor și caut un loc sigur în care să-mi așez piciorul cu o rotire suplă din negru iese piatra pește de aur sătul de împlinit dorințe pe strada ta

vine primăvara iubito și noi nu mai înțelegem nimic am fost ieri în gară prin oameni cresc liniștiți castanii cu păsări mari de tablă ce fluieră cremos nu vine niciun tren sunt numai

îngerul cu arma găurește karma visurile mele curg prin găurele dar într-o zi va fi atâta soare că nu va mai conta nicio culoare

oră imprecisă știu-că mă voi întâlni cu tine de prin ceruri cade moale soarele ca o plăcintă peste bietele ruine strânse într-un sac de piele prințe oasele-s a’ mele pune-ți alte

port în mine colivia flască înlăuntrul ei o pasăre cu aripi coapte se pregătește să nască ai grijă îmi strigă stai de șapte deschide-ți pieptul spuse înțeleptul

Nu îmi mai aduc aminte oamenii, mobila, casa în care am crescut. Bradul mare de la poartă, căruia îi rupeam mugurii, îi striveam între dinții de lapte... Și strada, care m-a atras întotdeauna. Când

poștașul mut a învățat azi-noapte pe de rost toate scrisorile de dragoste culcați pe saltelele moi îndrăgostiții tremură ușor cu fiecare literă ei pierd un dram de memorie plânsul nu poate

suntem triști dar nu contează într-un pat din carne vie doarme viața și visează cât de bine-o să ne fie împreună laolaltă toți pe lumea cealalaltă

albastru e roșu astăzi cineva întoarce păsările pe dos vânătorul și-a îmbrăcat fiica în blană de căprioară cineva transformă oamenii în lupi nu există nimeni pentru că există

fiecare om iubește pe un altul necunoscut lui de pe altă lume necunoscuții care și ei ne iubesc la rândul lor știu despre cine e vorba dar nu vor să recunoască eu de exemplu oricât aș încerca să

dragostea se dă pe tobogan seara cu pantalonii rupți și murdari căciula nicăieri mâinile roșii de frig intră în casă și strigă mami bineînțeles că ia bătaie ești pedepsită mâine nu mergi

alegi un gest minim picior de furnică alunecând pe luciul mesei buzele se despart dureros inspiri adânc speriat de sfâșierea care-ți cuprinde pieptul vor veni întâmplări vor veni

îmi desfaci aripile încet zbor sau tăiere întreb zâmbind gesturile tale devin imagini dintr-un film pe care ar trebuit să îl vizionăm cândva împreună singurătatea e o pasăre fără

două suflete apucă alt suflet și-l rup în două un suflet jumătate plus un suflet jumătate fac cât o mică parte din lumea unuia cu suflet întreg restul e poveste de dragoste noi stăm pe bancă și