silviu dachin

zidește tot tu trăiești în alt fel visele pașii tăcerile tale sunt cuvinte nu mai lăsa poarta deschisă ar putea intra oameni din carne vie pentru ei durerea e altceva decât o scară spre nu

albastru-mi rupe umerii mă scutur până răsar din ei aripi de flutur nu una două zece enșpe mii pot umple cerul cu celule vii și norii toți cu sânge dacă vor de ce râzi îngere ești carnivor?

hei voi cei care țineți ochii deschiși aveți grijă între o atingere pe umăr și o lovitură în coastă dragostea poate veni oricum să nu vă mirați dacă într-o zi întâmplările nu vor mai fi la

vom tăcea până la următoarea întâmplare umbre mute vor trece salutându-ne umbrele un plămân și o piatră atât restul ardem cu banii pe căldură luăm lumină și-un urlet gros cât noaptea peste

trezirea îmi sprijin palma dreaptă pe o lămâie uriașă în partea stângă de la marginea patului încolo o mare de greață înfige-ți unghiile adânc scoate la iveală izvorul de limonadă

când se pup căpșunii la sfârșitul lunii undeva la țară nu acum, la vară toți se-opresc în loc cu priviri de foc parcă-ar fi uitat unde au plecat cu buzele roșii babele cât

poate ar fi mai bine ca o muzică grea să cadă peste mine din toate părțile sufletul acesta strâns în lut să se dărâme asemeni zidului cetății cei care vor veni atrași de zgomot să creadă că

glandele lacrimale se extirpă primăvara când dau în floare pomii și înverzesc bălăriile vin ploile noi ne ascundem sub folii de plastic și ne pupăm când răsare soarele va fi deja mâine alte

cobor în fața blocului așez garda romană în jurul toboganului spart vorbele aspre ale soldaților scot la fereastră vecinii ne mințim ca la meteo urlă un radio soarele trage cu praștia-n

tata e obosit vrea să doarmă astăzi iar a bătut cuie-n râu cu pumnul lui greu cât un craniu de mânz să-și țintuiască umbra între maluri când o fi să înghețe obrazul lui cald va strânge laolaltă

prin aceste răni a ieșit sângele să vadă lumea și nu s-a mai întors niciodată a coborât pe degete pe vârful pantofului ce sânge simplu când să se amestece cu ploaia s-a dat un pas înapoi întâi

ar trebui să consumăm într-o singură zi toată frumusețea pământului să căutăm atenți printre stânci pe insule și prin cutele sufletelor să nu mai rămână nimic binele pe care ni l-am făcut

adevărul trebuie spus într-un anume fel altfel adevărul de deasupra poate transforma ușor în minciună adevărul de dedesubt în rest nevoile mele sunt tot mai puține din când în când plesnesc

poeziile sunt ca niște așchii rămase printre dinți de la un lemn dulce din care nu-ți aduci aminte să fi mușcat te trezești obosit și începi să scuipi pe monitor ele se aranjează atât de

scriu cu un marker negru pe o felie de pâine dragoste deschid larg ferestrele trag în piept ceața cu porumbei cu tot ridic ceaiul din cană și cobor în urma mea ceaiul se închide la loc cu un

1.nici n-a murit, săracul, 2.nici n-a-nflorit liliacul 3.nici n-am înfipt aracul și tu vrei să împărțin în două cifra trei? să facem două jumătăți nedrepte, -ți poruncesc! azi-noapte-un

mi-e cald, un scrâșnet de încuietoare trece prin palma ta și moare. dacă ar ține cu tine un pic, îmi spui. poftim? nimic...

neliniște pasărea bolnavă la ora trei își scoate ochii și țipă la ei să curețe șasele de pe carnea și oasele spălate cu un ștergar pe urmă tace de-acum în zadar stau rezemate de

decembrie timp în care îmi imaginez că e iarnă oamenii participă la jocul meu caut înfrigurat haina albastră animalele nu participă doar cele de companie pe care stăpânele lor grăsuțe le

în decembrie verde e iarba păsări cu frică de pisici trebuie să fii atent la câine miau câinele știe frică de om el e capătul fricii dincoace în camera caldă sunt eu înțeleg atât de bine

ești om nu poți să chemi un înger la raport câinele lui îngeresc s-ar putea să mârâie la câinele tău și iubita lui îngerească s-ar putea supăra pentru atâta lucru ar spune mergi mâine plec

o palmă uriașă aspră și caldă îmi acoperă ceafa tremur încerc să glumesc dar mă prind repede că lumea a devenit prea îngustă genunchii și-au pierdut elasticitatea tușesc văd casa întâi o parte

când mi se face rău dau drumul frânghiei și cad inconștient în sufletul neveste-mi unde-i cald și bine se face târziu ea mă învăluie cu privirea până mă găsește acceptabil după care îmi spune