Înfipt matern în neputința veacului
Spiritul copil
Al formei nedeslușite
Din fiecare zumzet – idee
Oprește zbuciumul și tresărirea
Mă tem că altfel
Nu vei putea lua chip
Eră
va scriu dintre ruine de om,
fara lacrimi si fara sa-mi pese.
sunt una azi cu fratele atom
de-aceea randurile par ceva mai dese...
am fost trait cuminte si hai-hui,
ca o lumina traversand
lumea a aruncat
sămânța într-o stâncă
deasupra căreia
a îngrămădit nebunește
tot veninul
transformat printr-o artă naivă
în intenții bune
și întrebări grave
dându-și seama târziu
că
in turnul meu ridicat la rang de ultima realitate
a patruns intr-o clipa de mare atentie
Intrusul transcedental.
din castelul meu albastru
mai privesc si astazi zambind
spre cuburile din carton.
rad si cant un fel de hora
galbena e azi privirea
pusa intr-o stea minora
spre-ai schimba alcatuirea
ca pe-o coaja de pe fagul
de-i taiat acum in munte
draga bea din pumni cu dragul
rece mana,
Intre cadavre
Învingătorul dându-și seama că e învins
Cu mână arsă își ridică
Partea albă a pieptului;
În pumnul mâinii drepte
Strângând tremurătoare inima
Rupe cu dinții din ea
Ca să poată
câte flori încap într-o albină
râde
cred că se gândește la întrebare
nu la răspuns
pe ștergarul alb întins în poală
stau așezate grămadă albinele
ia câte una
arar
și după ce îi mângâie
ce fain că mi-au căzut picioarele de lapte
crescându-mi în loc
plăcerea de a merge pe jos
nu mă mai grăbesc de-acum
las pământul să mă ajungă din urmă
și ne-om duce apoi împreună o vreme
cam
\"hei, Imparate!!!
Imparate, cu tine vorbesc!!!\",
se auzea dinspre cer coborand spre pamant
un tunet, o voce de nor...
\"Unde ti-e raza? Unde???
Hahahahah, Imparate nu mai ai nici
asezat pe buturuga asta
sculptata de soaptele fugitilor de-acasa
astept sarutul toamnei
aducator de roade si moarte prin frunze,
petale roind in plans de paseri calatoare
saruta bocancul scaldat
ciudatul pe marginea lacului
niciun cuvânt nu-l poate ajunge
în barcă ea și el
prea copii ca să se teamă unul de celălalt
tăcerea e un gest
ba nu dragostea e gest
bătaia inimii lovește
Caut un joc în care eu să fiu câștigătorul,
Să nu mai fie nevoie de nimic altceva
Atunci când cade cortina,
Sufletul să fie plin,
Iar mâinile întinse înspre mine
Să fie deschise.
Știu
Ferestre prea inchise,
In loc de zavoare temeri nedefinite,
Fete galbene asezate cu mare grija
Pe niste inimi negre,
Pantofii lacuitii perfect
Oglindesc covoare verzi cu pete portocalii
Peste
liber fiind
omul bun scrie despre ploaie
scrie altfel decât omenirea
el nu știe să urască asfaltul
țigla frunzele
și nici măcar umerii trecătorului
pe care mor picăturile
prin
a-ul din cuvinte se topește curge
peste celelalte litere
de nerecunoscut pagina pe care
am scris da
fiecare zi devine miercuri
scobitori înfipte
în săptămânile chiftele
să revenim
când lumea de dincolo a ajuns aici
am început să trăim
neputința alegerii
am înțeles atunci
cât de importantă e alăturarea imaginilor
deși
fie vorba-ntre noi
încă mai eram copii
tăiam
sora moarte doarme liniștită
în vârful unghiei
lipind un dreptunghi negru pe reversul
fiecărui vis
atenție
e scris în grabă
se ciugulesc sentimente
eu sunt copilul
omul pot
Acest cub
Poartă în el
O istorie amară
Cu două fețe
Negrul din puncte
Curgând și azi
Prin ferestrele inimii
Surâs neclar
Pe buzele galbene
Giulgiul cuvântului
De trei ori al
Voi scrie acum
nu pentru ca mine nu imi apartine,
nu pentru ca eu sunt omul de azi
voi scrie pentru ca asa imi sopteste umbra
care ti s-a asezat pe obraz.
tu esti viata, eu sunt om.
de
Ce semne clare
În lume, în văzduh, în soare!
Ce nebunie
În lumea ce-ar putea să fie...
Frumoasă!
Și ce Cuvânt
Coborât în liniște din locul prea-sfânt!
Câte plângeri
Ridicate nedemn de
inima e uneori moale ca plastilina
zece degete puternice
apar din senin și încep să o frământe
într-un târziu coboară privirea ta și le alungă
nu mă voi teme de niciun rău
până la sfârșitul
săptămâna asta e doar un sac
atârnat complice la capătul zilelor
te poți lovi de umbra lui
sau dimpotrivă
îl poți folosi drept accesoriu
pentru cenușa ritualică
voi numi zilele acestei
SD