silviu dachin

diminețile pot fi gustate cu vârful pantofului, cu privirea agățată sublim de un punct real, inexistent pe cer, diminețile pot fi ale tale ori la fel de străine, pot fi respirate cu sete sau

Pașii de pe caldarâm, Noaptea cu sunete calde, Suspinele copilului dormind Și peste toate Vestea zilei de mâine. Gânduri febril prelucrate, Mișcări absurde Încetinite simțitor de praful tău

Mărunte clipe, Victime pașilor tăi Însetați de neînțeleasă iuțeală. Desferecare în cuvinte, „Aha” – uri, Semnale de reînseninarea privirilor. Degete strivite, Mâini, loc de început Unei

Rădăcini albe Ies din pământul cuvintelor Trădându-ți existența interioară. Tremură pașii, iar tremurul lor nu e unul omenesc, Venit dintr-un oarecare adânc al Gândului uimit de atâta

În palma Ta Sufletul meu încolțește Cuprins de neștiute primăveri, Albul ochilor Tace în lacrimi, Secundele, nemaifiind timp Nu mai pot spune nimic despre Bătăile fostei mele

Când nu va mai fi iunie Noi vom cuprinde calendarul cu brațele și cu fruntea, Voi împleti brățări pe care știu Că mi le vei purta prin curtea lumii În văzul tuturor câinilor gri, Te vei roti

Somnul din care se nasc dimineața zâmbetele Nu e decât plimbarea-Þi prin sufletu-mi târziu, Parte din rostul harului ce-aduce sâmbetele Și-aș vrea să spun mai multe, dar nu știu. Of, aripi

Așează-te cuminte în toate Punctele mele cardinale. Nu știu cum ai făcut, Dar uite, a răsărit bobocul acesta De floare Parcă fără a ține seama de mormanul De siliciu al sufletului meu, Și să

De-abia acum, trezit dintr-un vis oarecare, mă gândesc cum ar fi ca în vorbirea mea cu tine să folosesc cuvintele. Da, mi-e teamă un pic. Un pic… Eu te-am văzut doar o singură dată, îmi

Ei și ce dacă frumosul nu e ceea ce vezi? Hainele acoperind trupuri, Altele decât frunzele pomilor în primăvara târzie, Ne micșorează pupilele Frângând linia dreaptă a omenirii din

scriu cuvinte pe care nu le vei citi niciodată, pe taste însă mâinile mele dansează un pic mai ușor ca și când aș trăi din scrisul ăsta scălâmb, ca și când degeaba a început să prindă

\"de la stanga spre dreapta, caruselul, roți albe și negre, roți mici, tăcut s-a așezat pe cruce Mielul, aproape de călăi, de mucenici, de Cerul cu îngeri și harpe..., Doamne, de ce e vremea

bătrân, bolnav și fericit, frunzișul pădurii în pletele încă netunse, tolănit în iarba înaltă ronțăiam secundele unse cu soare nebun și grăbit! urme de labe de urși împrejurul umerilor mei

au fost zile în care plângându-mi prietenii morți din adâncul mării viața îmi apărea cenușă veche. am trecut apoi pe lângă zidul tău și toată ploaia căzută fără rost, vorbindu-mi despre

moartea e teribilă pentru actori. ea nu stă de vorbă cu măștile mai mult decât ridicol prăbușite peste față, moartea e o doamnă, îți spune în față adevărul și poți sau nu să alegi

o, sfântă a mea singurătate, mână a lui Dumnezeu odihnindu-se pe umeri, trup de-atata mers obosit așează-te pe spate și începe să numeri... numără încet, pe îndelete, colindă până la treizeci

Dintr-o vioară arsă cântă-i nopții cântul, Suflă peste lume flori de păpădie Și-n lumina sfântă rece ca pământul Plimbă-te prin mine ca prin podgorie, Pentru că e toamnă și sunt beți

În treacătul nostru, iubito, din pietrele aspre și gri, Cernut în palme versul ți-l așezam pe pleoape, Ne începeam iubirea în fiecare zi Cu un sărut cuminte, albastru și aproape, Prin camerele

Șoim pe umărul stâng niciodată dormind Visez copilăria în hainele ei calde Trecând neobosită prin lanuri cântând Despre râul în care-a plecat să se scalde. Părul negru de maci înflorit într-o

Vreau ca o parte din mine să rămână aici, Altă parte urmându-te pe tine mereu Prin camerele luminate slab de becuri mici, Sufrageriile sufletului meu. Vreau ca o parte din mine să rămână

În felul tău de-a mă gândi, o frunză doarme într-un pom, când mă anini de verbu-a fi încep să mă-nsenin a om, să umblu dezlegat prin veac eu și egalul meu din vis, gândește-mă, dar mai

M-am trezit intrând în anticariat! Întrebau unii, alții, Întrebau spre domnișoara sfidător vânzătoare: Cine e... intrândul?... Ea zâmbea! Le zâmbea fățiș, mimând în cuvinte sparte în

eu știu că scriu din vremi apuse aducând tandre romanțele lăsate în urmă de galeșul pas prin nu mai știu ce port la marea destinului destinat să existe, și mai știu privirea ei pe care

Rămâi aici lângă umbra mea, cuminte Să fii așa cum ai fost mereu, Te voi iubi la fel de-acum ‘nainte Cum simți doar tu, cum știu doar eu… La fel te va ști gutuiul din livadă, ninsă Petală pe