Silvia Goteanschii

multă vreme am fost prizoniera unghiului trist iar această bucurie m-a întors cumva pe dos masa mea de scris e prea netedă scaunul prea înalt și scrumiera prea plină când un soare străin

aici în orașul nostru ipotetic unde cuvintele fac din oameni minuni rolul tău este să-mi creezi panica pentru că tu poți poți fi reglatorul meu de sânge de circumvoluțiuni ține bine

cea mai la modă sentință e arsul pe rug și tăiatul urechilor din gurile sclavilor se scurg uleiuri de palmieri de mila lor plâng toate maimuțele Mesopotamiei oamenii liberi fac băi de

Eu zic că afară plouă, că a intrat un înger frumos în inima mea, a deschis toate ușile pe rând și nu m-a găsit. Poate mintea îmi joacă feste sau poate norii s-au spart. Am o stare de

Acesta e anul 2016 în care nu a fost zăpadă, nu a fost mama și nici tata nu a mai fost, nu au fost nici rudele mai îndepărtate, deși au promis că vor veni oricât de departe, nu au fost nici

* Uită-te la mine, ca la o floare de prerie adusă silit pe un latifundiu – incendiar spectacol pe apă; neistovită sforțare de a schimba lupul în oaie, întristarea în glorie - de la mine au

de ziua fantomelor de casă, /așa mi-am botezat cele mai triste zile/ mergeam prin parc, mergeam și nu știu de ce, ca o aiurită care nu a cunoscut alte locuri, mă gândeam că n-am să las

Nu am ce face cu o jumătate de soare, însă sunt de acord că trebuie să îmbrac rochia asta galbenă adusă tocmai de la Paris din respect pentru tendințele modei dar mă strânge, mă strânge

Mă închid undeva, într-un butoi, într-o pasăre - totuna. Lacăt de biserică sau lacăt de ocnă, un drum înapoi. Îmi trece el, poemul, chiar atunci cînd luna îmi fură din mazăre. Și ajung la

Tu răzuiești cu lama vopseaua groasă de pe geam, eu încă văd prin tine mestecenii din curte, Nu știu cum să-i spun exact, dar ea este neagră. Afară nu e primăvară, deși vreau să curgem ca

N-ar trebui să-ți scriu, dar, recunosc, sunt o ostatică a lumilor de ieri, mint cu nerușinare despre mine, spunându-ți că aș mai putea iubi, sunt nerostirea celor ce-am visat să mi

Și dacă totuși va veni ziua când îmi vei spune că pleci, îmi vei spune că pleci foarte hotărât și senin, îmi vei spune asta undeva pe un deal, cu miros de grătare și țipet de copii

cerul a fost azi de o ciudățenie spectaculoasă cu rădăcini nervoase și bucăți de oameni împrăștiate peste tot îmi era și frică la un moment dat să nu cadă toate astea peste mine

e atât de viu parcul acesta în care te aștept ca o frunză moartă * te țin strâns de mână în gânduri printre mașinile care cară nisip în gânduri nasul tău răcit care în timp

Într-o iarnă m-am trezit într-o gară, apoi într-alta până s-au unit toate și au devenit una, mergeam spre târgu’, târgu’... am uitat cum îi spune exact, târgul șosetelor roz sau poate al rozetelor

eu trec trecătorii aruncă în mine cu gumă de mestecat fiindcă sunt îngâmfată dar eu trec de îngâmfarea mea și le spun tuturor trecuților salut pentru că o merită nu e deloc ușor șă