vremea lăcustelor

veronica,
mulțumesc pentru lectură și semnul luminos.
aprecierea ta contează. mai ales că știu că tu mânuiești foarte bine cele peste simț.

Silvia,
Intre timp placerea citirii poemului umple sufletele.
Val

fel de amintiri ne fac să adoptăm anume ținută în viața noastră, ne fac bine sufletește, ne fac să luăm o anume poziție față de copiii noștri. nu numai că retrăim, dar, renaștem cu fiecare clipă de aducere-aminte.

modul cum ai decis să destăinui din sufletul tău, iată, face să ajungă și la alte suflete, ceea ce este un har.

felicitări!

Ottilia

cel mai frumos poem cu tine si familia ta
cu dramatism la tot pasul
si finalul
o pelicula sepia

\"tata pe un calb roib se plimbă prin fața lui Dumnezeu.
eu și nik îl așteptăm cuminți
ghemuiți sub masă


între timp cerul s-a umplut de lăcuste. \"


pana azi ma mandream cu oglinda mea prin care trece fum
azi am aflat ca trebuie sa ma feresc de aceasta oglinda

mi-a placut poezia ta, silvia! m-a atras, evident, titlul foarte bine ales, care ma dus cu gandul la ceva pustiit, fiindca dupa lacuste de regula nu mai ramane nimic, nimic alive adica... sau nu pentru multa vreme...
ce retine de aici, in afara de antepenultima strofa cu mama si tata (care imi pare de-a dreptul dureroase prin trecerea atat de brusca prin atatea sentimente si stari), a fost declaratia de dragoste (cel putin asa am simtit-o eu) pentru mama, din prima strofa, adica asta: \"mama pare o zeiță în fruntea lor,
în fața vântului,
iar baticul ei este cel mai alb.\'
un text ultrareusit, in opinia mea!

p.s. ai un typos aci \"tata pe un calb roib se plimbă prin fața lui Dumnezeu\'

Irina,
nu degeaba se spune că \"steaua sus răsare\". eu, la rându-mi, de-acolo din susul mîinilor tale, o primesc cu drag.

Ottilia,
îmi plac călătoriile în timp și nu contează dacă trecut e timpul sau viitor. deși, pot să fac acest lucru doar scriind.

Ioan-Mircea,
dumitale treci cu o eleganță \"matematică\" prin poezia mea.

Anca,
ai înțeles bine rostul lăcustelor în poezie. ai darul de a face pe ceilalți să se simtă bine prin entuziasmul tău.


vă mulțumesc!

m-a dus cu gandul, desigur...
silvia, observatia ta referitoare la entuziasmul mei si efectul lui asupra oamenilor din jur am auzit-o si rasuauzit-o de ani de zile de la foarte multe persoane, prieteni sau chiar necunoscuti, dar, cu toate acestea, de fiecare data cand o aud din nou, is la fel de bucuroasa ca si prima oara... multam!
s-ai un weekend insorit! :)

poezia asta reflectă ceea ce aș fi vrut să scriu despre familia mea, dar nu mi-a ieșit deloc bine ,așa că merită felicitări cel puțin din partea mea.

tata și mama s-au urât
tata și mama s-au lovit
tata și mama ne-au iubit.

Ãsta îmi place cel mai mult din cât am citit până acum. Cred că ar trebui să mizezi mai mult pe simplitatea pe care o ai aici, și să aștepți metaforele să vină ca o dezlegare a poemului, așa cum e aici. Să mai elimini din anumite automatisme stanesciene și din temele mari, moartea în special, care am văzut că e prezentă în multe texte sub diferite pretexte, și ar putea să obosească la un moment dat.
Din ce observ, discursul tău pendulează mult între metaforizare, epuizarea unor teme cu amplă rezonanță, și vocea din spate e destul de nesigură când scrii despre așa ceva, și între simplitate, oralitate, parcă încercând să te găsești, să vorbești mai mult despre tine, când scrii așa.
Ideal ar fi să mai reduci din metaforele „mărețe” și lirismul excesiv și să realizezi cumva un echilibru între cele două voci.