deschizi o carte
ca să-ți mai toci din blocaj
după vreo două rânduri
te întorci la tine
mergi în gol
pe o bicicletă
te imaginezi îmbrățișând oameni
oameni pe care nu i-ai văzut
vin de pe câmpul de luptă,
mă grăbesc pentru că nu mi s-a permis
să fac pe nebuna în ploaie,
m-ar fi vorbit toată mahalaua, 10 ani de-acum încolo.
drumul meu scârțâie
ca o podea veche,
îmi
#pune-te la masă, stai zile întregi,
nopți vișinii, întocmai ca vinul,
ia-te de la un capăt la altul și rupe-te în fâșii,
pune-ți conturul să stea rezemat în coate
cu ochii deschiși#
M. a
am băut o cafea scurtă,
afară se înserase și era ceață,
am zis "uite ce frumos",
pot să văd tinerețile
avortate,
cum se varsă grăbite
prin șanțuri,
de-o parte și de alta
a
am câte un nebun spânzurat de fiecare deget,
"nu mă poate controla", îmi zic,
frica mă diseacă și intră în stomac.
bănuiesc pe unde se ascunde balky,
îi aprind o lumânare
la culcare,
îngerii
astăzi nu mai cred în nimic.
îmi ajunge cafeaua de dimineață,
cât să ies până jos și să văd vreo două-trei păsări
care n-au plecat încă.
de ajuns.
noi suntem cei care rânjim pierduți în
lumea mi se prelinge în palme,
urâtă, monotonă,
cu sprâncenele căzute
până în gură.
sunt un fel de animatoare a trăirilor,
ei sunt un fel de propulsori
pentru mine,
care insuflă noțiuni.
mă închid comod într-un cerc
crestat
cu pixul,
în pielea mea intoxicată
sub care curge sânge poluat.
îmi port degetele tăiate,
inelele cad instinctive
într-o cutie,
ca niște amintiri
dorm în fiecare noapte sub un alt acoperiș
decât cel crescut de mine.
sunt una și aceeași cu boala,
cu arderea neîncetată de case,
sau cu mersul prin nisip.
se joacă viețile
prin măruntaiele
tristă.
ei își nivelează visele tremurând
pe sfoară,
până când se stinge Soarele,
până când le cad tălpile.
se scurg pereții precum o clepsidră.
mirosul rece de iarnă înțeapă nările puțin
n-am nevoie de oglindă
ca să spun
că aia nu sunt eu,
că n-am fost niciodată și nu știu cum este
să mă recunosc.
iar cu neștiutul îmi încălzesc amintirile
reci.
sunt un fel de mecanic,
mă
mai ales alea presate.
tu ai venit iar,
trăgând cu gratiile mâinilor luna plină,
până și urletul lupilor,
înnebunindu-mă tot mai tare.
lumea încetinește dintr-odată
și sunt iar pe câmp,
în
te trezești cu ochii în tavan,
puternic,
transpiri datorită cursei grele în care
tocmai ce câștigasei.
îți bei cafeaua liniștit,
îți tai orizontul...
mori de mii de ori pe zi,
un somnambul
înfășor vanul pe degete,
sau întunericul,
ațipesc venă cu venă,
amintire cu amintire.
magicul îl țin comod în palme -un glob simplu de euri,
pe care îl controlez îndeaproape.
cred că
mă trezesc într-o pagină-cameleon,
încordată.
da,
mă uit pe aici și pe acolo
și nu am mai scris demult,
mă revolt tot mai tare
când văd cuvinte,
veninul de care mă golesc,
sau veninul cu
încă respir locurile astea ,
în amintiri cerul pare atât de liniștit și de albastru
de parcă vrea să-i privesc norii
cum se plimbă.
azi am simțit iar vântul lent, de primăvară,
cum trece peste
ar trebui să încep cu ceva de genul aici sunt iar,
cu încă o injecție plină de veninul din noapte
cu gânduri proaste înțepate frumos într-un panou.
în boala asta sunt idei contra
aceste cuvinte sunt oarbe,
mă ascultă, până ce se satură de viață.
am destulă putere să mă gândesc la tine,
să mă ascund după umeraș și să-ți aștept haina,
ca și cum aș fi vie.
am călcat peste
în noaptea asta creionul este plictisit,
ca și viziunea despre mine
și în sfârșit plouă, o ploaie ce n-ar putea fi pusă pe niciun sait,
un marș de fantome prin capul meu
și mult timp.
unde
spiritul se încrucișează
ca vrejul de fasole
îi cresc frunze, învață să zboare.
inelele au ghimpi,
se înfig încet în dragoste,
încleștează negrul printre șuvițe de păr, încet,
tot mai
se pare că nopțile sunt de polen
transformat în miere.
lumina se înmoaie în minte, pe mâini,
curge pe podea. mă uit ca un copil fantomatic
la stările adulte.
să se spună... unghiile sunt puse
sunt stresați iar,
plecați,
veverițe care-și devorează pieptul.
să încerc. n-am mai întâlnit realitatea într-un ambalaj de vise
și de-aia
n-ar trebui să se știe că răceala mă ia de la fiecare
s-au respins în oglindă,
reflexii rasiste.
parcă știau să adoarmă,
să se strângă în brațe.
se prefac.
știu să plângă, își scapără mâinile
de frunte
și mâzgălesc pereții cu sânge.
dar
mă lovesc ani, fiecare val cu câte o copertă,
eu cu scut și cruce.
viața se bagă pe sub piele,
în oase.
sper să fie calm, liniște,
să nu las vreun refren...
știu că oglinda mă taie și
MG