Mariana Aurelia Gunță

ninge-n stele și-n potcoave, n-ai vrea să respiri rugina, Luna are acum vreo două-trei fețe invizibile. de-ai privi cum ceilalți sunt loviți și se zbat pănă ce mor, crede-mă, n-ai face

ieri ai spus că prea mult egoism strică, ai spus ca nu ai nevoie, așa că am continuat să te trag in barca ce se leagăna cu mine. stau să cad, deci, râzi! nu vezi cum îmi place să mă balansez? îmi

împleteam coronițe din florile de pe câmp, atâta vânt prin iarbă, atâtea prune coapte... eram cu plasa în mână, adunam mușețel și păsări cântau printre crengi. ploua lent peste trandafiri, seară

I n-am idee cum a-nceput. poate că eram somnambulă când am ieșit afară din casă. poate că mintea mea era prinsă în prea multe chestii SF și trăia în mod plictisitor viața pe Pământ, dar știu

la sfârșitul vieții ne vom izbi cu toții de tavan, ne vor tremura mâinile încercând să mutăm ceva. de teamă bănuiesc fantomele trecute pe invizibil, de când cu messul ăsta se permit de

tristă. ei își nivelează visele tremurând pe sfoară, până când se stinge Soarele, până când le cad tălpile. se scurg pereții precum o clepsidră. mirosul rece de iarnă înțeapă nările puțin

vin de pe câmpul de luptă, mă grăbesc pentru că nu mi s-a permis să fac pe nebuna în ploaie, m-ar fi vorbit toată mahalaua, 10 ani de-acum încolo. drumul meu scârțâie ca o podea veche, îmi

nu departe flutură frunzele, se întorc rând pe rând față-spate, copacii au senzații halucinogene, închid ochii... cerul e plin de săgeți înnodate, alături doarme fericit cupidon, sunt cu umbrela

n-am nevoie de oglindă ca să spun că aia nu sunt eu, că n-am fost niciodată și nu știu cum este să mă recunosc. iar cu neștiutul îmi încălzesc amintirile reci. sunt un fel de mecanic, mă

am câte un nebun spânzurat de fiecare deget, "nu mă poate controla", îmi zic, frica mă diseacă și intră în stomac. bănuiesc pe unde se ascunde balky, îi aprind o lumânare la culcare, îngerii

închisoare. celulele au gratii de șerpi fără capete, șerpi morți și înnodați, pe post de uși deformate (pentru că atunci când împleteam nenorociții încă se mișcau și mi se încolăceau pe

mă trezesc într-o pagină-cameleon, încordată. da, mă uit pe aici și pe acolo și nu am mai scris demult, mă revolt tot mai tare când văd cuvinte, veninul de care mă golesc, sau veninul cu

s-au stafidit strugurii, iepurii au intrat în pământ, cârtițele s-au cățărat pe șpalieri, satul ăsta nu mai are vreun cer și nici destul oxigen în aer. baba oarba era un refugiu ignorant, acum se

dorm în fiecare noapte sub un alt acoperiș decât cel crescut de mine. sunt una și aceeași cu boala, cu arderea neîncetată de case, sau cu mersul prin nisip. se joacă viețile prin măruntaiele

Am viziuni mulate pe Biblie, tentații de a-l face pe Dumnezeu animal pentru că urmează legile naturii. Noaptea este rece și lungă, stelele sunt doar o tocătură de puncte puse în bolul cu materie

deschizi o carte ca să-ți mai toci din blocaj după vreo două rânduri te întorci la tine mergi în gol pe o bicicletă te imaginezi îmbrățișând oameni oameni pe care nu i-ai văzut

#cai albi, neînhămați din zorii zilei, galopând sălbatic spre un lac# plutirea este zborul văzut de departe, înfrățit cu gravitația, totuși neoprit din a mă privi, de la răsărit încoace

o porțiune de cioburi întinse în față, de parcă s-ar monitoriza ritualuri de creștere prin sticlă pentru semințele de trandafiri, filmate direct din pământ. e noapte, fluturii se dau cap în