în memoria nopții, un candelabru...

ieri ai spus că prea mult egoism strică, ai spus ca nu ai nevoie, așa că am continuat să te trag in barca ce se leagăna cu mine. stau să cad, deci, râzi! nu vezi cum îmi place să mă balansez? îmi amintesc cum era când învățam să mă spăl pe dinți, apoi impulsul de du-te vino ca atunci când am mers singură pe bicicletă, credeam că învăț lecții de zbor, dar în fine... îți place apa? să te-nvăț mai întâi senzația de frică, apoi să te ridic așa cum ridică vaporul o ancoră. rămâi aici. moartea râde atât de frumos încât îmi vine să o țin de mână și să ne plimbăm prin grădina cu flori. atunci s-ar intimida și nu ar mai ști ce spune, probabil m-ar cere de nevastă, iar eu i-aș cere coasa să tai florile. ar fi suficiente pentru toate mormintele pustii din lume. moartea ar țipa, noi am face învârtiri de 180 de grade. ca un balet prin apa fără viață. balet circular, pe verticală. wiii!!...