casa pentru păsări

Tata intră, pe ușa din dos, să nu-l prindă mama, care foarte ciudat, de data aceasta, nu-l prinde. Nu știu ce are cu el, de-i ascunde sticlele, ar trebui să-l înțeleagă, așa zice bunica. Ș-apoi, sticlele tatei au niște etichete foarte frumoase. Imediat ce tata golește una sau două, le strâng și le pun în apa fierbinte, în albia din mijlocul ogrăzii, pusă acolo de bunica, albie pe care o ocolește și vaca, atunci când o aduce nik de la cireadă, fără să o mai amenințe cu vergeaua. Ochii bunicii sunt necruțători, așa zice tata, iar bunica zice că ochii tatei sunt sticloși. Nu prea mă interesează, căci urmăresc pierdută etichetele care se usucă la soare, agățate ordonat cu niște cleștișoare colorate din plastic, de frânghia pentru uscat rufe. Vântul e violent azi și ele se zbat ca vrăbiile prinse de nik, în colivia de lemn pe care i-a dăruit-o tata de ziua lui. Nu mi-a plăcut niciodată cuvântul colivie, așa că am rebotezat-o casă pentru păsări. În afară de etichete, strâng gândaci, dar numai din aceia care miros urât, de pe frunzele de cartofi, îi păstrez într-un borcan cu benzină până se umple, apoi îi îngrop în pământ, după casă. Nik zice că la anul, pe locul acela, vor crește alți gândaci. Bunica bolboresește ceva pe sub nas, aud doar că nu e creștinește ce fac. Mama e mulțumită că o ajut la treburile casei. Apoi, împreună cu nik spălăm vreo 50 de sticle, deși mama susține că-s destul de curate, atâta timp cât a băut tata din ele. Le punem într-un coș de nuiele și mergem fericiți și desculți, la magazinul de la marginea satului, unde o vânzătoare grăsuță, cu obrajii sfeclii, ne întinde, în loc de cupoane, alte două sticle cu apă dulce „Frigușor” care face bulbuci. La întoarcere, o luăm pe de-a dreptul, prin via lui moș Petrache, gândind fiecare la ale lui: Nik, cum să-mi rupă colecția de etichete, eu , cum să eliberez vrăbiile din colivie. Deși, atunci când moș Petrache ne-a întins doi struguri, imediat, gândurile noastre s-au întâlnit frățește pe ciorchinele cel mare. Aproape să cred că ne-am rătăcit pe ulițele satului, când văd porțile și ușile de la casă deschise vraiște și pe mama cu ochii de un albastru sticlos și necruțător. Două vecine o trag pe bunica de păr, fără nici un pic de milă, care nu știu ce caută goală și nemișcată, în albia cu apă. Vecinele plâng și mama le ține isonul, ba, una mai și țipă la mine să plâng și eu, că așa se cuvine. Eu am să plâng numai atunci când voi deschide colivia și vor cânta păsările, dar ele n-au cum să știe despre asta. Toată lumea e tristă, iar mie îmi vine să cânt, pentru că nimic din ce se întâmplă nu e încă adevărat. Totul în inima mea va începe mult mai târziu, când voi crește mare, cu un cântec. Știu că bunica se va trezi, își va lua zborul de pe laița acoperită cu gherghine, greoi, ca o păsăre bătrână, când pe ușa din fața va intra Tata.