Scrisoare cu versuri

Motto: \"Alles Erworbne bedroht die Maschine solange sie sich erdreistet, im Geist, statt im Gehorchen, zu sein\" - Rainer Maria Rilke - (Mașina amenință ce omul agonisește, cât timp se crede spirit și nu doar simplă sclavă) Iubita mea are un suflet cu totul și cu totul de aur. Numai că anumite idei, anumite obiceiuri și, vai, anumite sentimente din nefericire, dintr-o mare tristețe și poate dintr-o anumită teamă, dintr-o teamă cumplită ea și le însușește direct din Marele Oraș din \"rândul lumii\" adică. Pentru ea o mașină este o rațiune de a trăi. Într-o seară romantică mi-a spus - poate vrând, poate nevrând - desigur, la modul general, dar textual: \"Păi dacă n-am nici mașină, atunci pentru ce dracului să mai trăiesc?\" \"Pentru mine\" era să spun dar mi-am luat seama. suntem oameni \"mari\", \"Ce dracului!\" Ups! Desigur, astea nu sunt lucruri pe care oamenii obișnuiesc să le spună într-o poezie Desigur, astea nu sunt lucruri pe care oamenii obișnuiesc Desigur, astea nu sunt lucruri Desigur, astea nu Desigur Desigur, iubita mea este cu mult mai matură și mai bine adaptată decât mine. Cu o metaforă forțată aș putea spune chiar că ea este o prințesă a Marelui Oraș. Ea își vântură aurul cu aceeași grație cu care își plimbă degetele prin părul meu înghețat. Iubita mea iubește foarte mult lumea vechilor egipteni (Hatshepsut o alintam uneori) Ea și-a construit cu migală o mască monumentală, cu totul și cu totul de aur masiv pe care tocmai din această pricină o poartă cu mare greutate spinarea ei cu miros de copil se apleacă încet încet sub această falsă greutate artificială greutate blestemată povară ea își cheltuiește toată răbdarea cu această falsă povară artificială greutate blestemată greutate încât să mă mai audă ce spun nu e chip Masca are o mică inscripție în frunte (atât de mică de parcă un chinez și-ar fi scris viața pe un bob de orez): \"Casă și mașină și bani și aur să fie, că restul vine DE LA SINE\" De la care \"Sine\" întreb care \"Sine\" întreb întreb (respirație) Iubita mea simte poezia ca pe un buchet de flori: îl despachetează, surâde, mângâie florile pe petale, le retează codițele le retează codițele le retează codițele, le așează în vază, schimbă apa în fiecare zi strigă din când în când \"Ce frumos! O, ce frumos!\" iar după un timp le aruncă la gunoi (printre cozi și coji de ouă căutăm o viață nouă) Iubita mea crede că o poezie trebuie în primul rând să placă. Iubitul ei (adică eu) simte că o poezie trebuie în primul rând să fie adevărată să tindă spre adevăr, adică până la îmbrățișare, adică. până la îmbrățișarea cu adevărul adică. Iubita mea crede că poezia trebuie să producă plăcere. Iubitul ei (adică eu) simte că poezia trebuie să producă adevăr. Dar asta e cu totul și cu totul altă poveste, care se poate spune (și trebuie spusă) în mii și mii de feluri Oricum, această incompatibilitate ne-a furat vederile încât începusem să ne privim în ochi întocmai ca orbii Vă spun, cu mâna pe inimă vă spun, că Marele Oraș îți poate fura iubita de sub nas. Iubita mea cu sufletul cu totul și cu totul de aur aparține acum cu totul și cu totul Marelui Oraș. Până și brățara grea de aur pe care o poartă la mâna ei de fluture nu e decât o cătușă legată la poarta Marelui Oraș. O tu, Marele meu Oraș care atâta de subtil te-ai insinuat până și sub chipul mamei mele, al mamei ei, al mamei lui, al mamei ei - șoptind încet, fără grabă dar nesfârșit \"Copilul meu drag, ai grijă de stomac, că dragostea vine de la sine\" De la care \"Sine\" întreb care \"Sine\" întreb întreb Refren: Mamelor din lumea-ntreagă eu vă dau un singur sfat nu lăsați copii pe stradă ... că-i calcă mașina! Pentru că nu despre frumusețe e vorba aici, ci despre adevăr. M-auzi vertebrato? Dar ce vă tot spun eu că înțelegeți și singuri. Altă strofă: Iubita mea are un suflet cu totul și cu totul de aur Până și himenul sufletului ei e din aur de nenumărate carate Însă adevăratele ei sentimente, fremătând captive în sufletul său de aur, se izbesc ca niște bondari de himenul de aur al sufletului său de aur și vin de-a berbeleacul înapoi apoi se dezmeticesc, și iar începe zumzăitul, și iar se izbesc, și iar vin de-a berbeleacul înapoi mereu și mereu și mereu și mereu și mereu (respirație) Totuși Totuși zic, Nici timpul nici distanțele nu mă împiedică s-o iubesc, așa plecată, așa dusă cum e ea în Lumea Dispărută a altora chiar și numai pentru zumzetul bondarilor un fel de Zhi-Zha-Zhu bondăresc O port în inimă, așa dusă, așa plecată cum e ea - și mi-e inima grea de o naștere nu prea ușoară Odată a plâns pe malul mării. Eram acolo, cu ea! Se regăsise pe sine. (Așa mi-a plăcut mie să cred) Lacrimile, sudoarea, saliva ei erau felurite feluri de feluri de ambrozie pentru ospețele zeilor - gustate clandestin de limba mea muritoare, de pasăre care moare, de limba mea de cal nătâng pe umărul pe care plâng ... pentru că, țineți minte ce a spus demult un bătrân orbit de viață: \"Orice bărbat care a fost iubit, a fost iubit de o zeiță!\" Când ne-am întors în Marele Oraș, masca de aur era intactă pe chipul ei. Ultima strofă: Iubita mea îmi spunea în nenumărate feluri glumețe că sunt nebun Iar eu începusem să descopăr argumentele adaptării la condiția de nebun: Păi cum să nu fiu nebun dacă ...? Păi cum să nu fiu nebun dacă ...? Și cum să nu fiu nebun dacă ...? Și fiecare răspuns e o piatră la piramida pe care fără sclavi, mi-o construiesc, piramida care mă îmbracă încet, din ce în ce mai etanșă din ce în ce mai înaltă prin care n-am să las decât o fantă pentru raza tractoare la cer a iubitei mele de fier.