Roxana Anamaria Zeldea

În dimineața asta carnea mea s-a îmbrăcat în solzi, Un templu subacvatic mă poartă iar în amintire, Vântul se presară printre valurile ce sugrumă urmele pașilor pe nisip. Îmi amintesc constant

Cafeaua dă în clocot, Se scurge pe aragaz, O privesc în tăcere. Nu mai am timp, Nu mai am chef, Până și cerul e uscat și gol, Nici un nor nu apare, Soarele mistuie întreg pământul… Mă

E o zi de iarnă absolută, Mă trezesc buimacă și-mi doresc să mă încalț În sandale… Tu zaci în așternutul gri și mă privești zicând: -Iubito, iar ai chef să porți sandale? N-ai înțeles nici

Mi se întâmplă să-mi caut perechea În vise și imagini prăfuite, În scorburile existenței, În ochii maidanezilor flămânzi, În chipuri siderale sau în barul de la colț... De multe ori viața

Era o vreme În care învingeam timpul cu o mângâiere, Fumam chiștoace la colț de stradă, Ne îmbătam cu bere ieftină Învățam să prețuim lucrurile simple Și ne înhămam la jugul existenței, Cu

Mă trezesc pentru încă o dimineață constrânsă, Mă dezlipesc de așternutul fumuriu Și pornesc în căutare… Te privesc pe sub pleoape adulmecând cafeaua fierbinte. Încă mai dormi cu sclipiri de

Am adormit abia pe câteva petale fumurii… m-am învelit cu mângâierile înserării, pe lângă perna mea zac embrioni fără vlagă; în noaptea asta durerile facerii se îmbină în mine, mă zbucium

Doar pieptul tău munte, cuvintele, ochii blânzi, clipele ce nu vor muri în sufletul meu vreodată îmi păstrează vie trăirea; doar tu, cu brațele copaci, ocrotindu-mi pădurea de zbucium, omul

Port în mine silabe fără voce, imagini ale cărnii și vise, atâtea vise nescrise și reci; port în mine pământul mâinilor tale, durerile cafelei din zori și ultimul fum de țigară; în preajma

Dumnezeu s-a mutat printre petale de salcâm, Așezat comod, mângâiat de mirosul lor divin, Analizează existențele din priviri: Se ivește câte un păcătos cu brațe de sânge, Cu picioarele

Lumea s-a închis la răsărit, iar uriașul peșterii existențiale mă așteaptă pe un alt tărâm; am obosit aici, în lupta cotidiană, unde mă zdrobesc ferestrele amintirii și glasul unui

În suflet… cârje de plumb, În labirintul meu trupesc se zbat celulele durerii, Fiecare venă tulbură vulcani neștiuți de tine, În oase, scrumul existenței mă zdruncină aleator, În priviri port

Abia trezită din vis ...te zăresc printre clipe, mă pierd haotic în brațele tale... mi-e teamă de noi, de cuvintele nerostite, de flăcări și de șoaptele lor

Flori de tei într-un oraș al foamei, pătrunse adânc de scheleți de nisip, așezate sub pași cotidieni… Petale de vis brăzdate de ruine, de borduri încinse, de treceri… de zbucium, de oameni

Oamenii se-ntrepătrund cu marea Sub spiritul rece al toamnei, Pe țărm se scriu povești, Din veacuri nescrise. Eu egală, rocă și-n neștire pe un pământ buimac. Uneori nu mai simt, Alteori,

Pășesc alături de entități sterile și reci, Converg cu ele spre un punct similar, Aproape normal… deși necunoscut. Te văd cum treci la brațul lor, pierdut În haosul acesta nefiresc, Mi-e teamă

Îți scriu pentru a nu știu câta oară, Cu sfială,indescifrabil , Pe piatra rece din cimitir… Îți scriu și mă doare fiecare cuvânt Ca și când natura m-ar înjunghia Cu fiecare rază ce se

În camera de spital sentimente gri și mii de vise trec prin mine, mă pătrund ace abia îmi mai simt pulsul, ochii mei curgând, privesc prin ceață… Frustrări

Suntem amici… Sorbim din paharul cu vin Romanțele ne îngână auzul, Trăim mahmureala fiecărei seri, Povestind la câte o țigară... Suntem iubiți, Atingem marea cu un deget, Ne întindem pe