Romulus Câmpan Maramureșanu

Când toate luminile S-or preface-n strălucire, Când toate sclipirile-n luciri, Zburda-voi murind, Zmuribund iubind.

Câlți de blană ponosită, jerpelindu-se muribund, împreună cu analfabeții ultimei rezervații de zimbri.

Singurătatea, este durerea excesului de spațiu.

Tăcerea, este ecoul singurătății sufletului.

La început a fost Iubirea. Au ucis-o. Au scris: iubirea. Lumina, întunericul, ziua-noaptea au fost apoi, seri și dimineți. Le-au ucis pe toate, pe toate. Clișee. Plâng (știu, clișeu...) mai

Poezia, este culoarea muțeniei dorurilor noastre.

Cămară a mea renegată de gânduri, Adâncă, măruntă cu simțuri la fel, Carte deschisă rescrisă de vânturi, Oază a lui căutându-l pe el. Romb cubos lăsat să sfere, O dată în viață cu gâtul

Javră-mea-i cel mai bun prieten(a) mea Baudleră din spumă de câini nebuni: Tandră bulandră neantă, Curmându-mă-n bând nevrând, Ionesco-n paso flamenco, Javră-mea-i câine din când în când.

Iubirea mea cu prea multe catarge, Și vânt puțin câte puțin, Val după val ce-n mine sparge, Lanțul și țărmul ce mă țin. Morar râșnind cu propria-i suflare, Un pumn de grâu și-o raniță de

Am avut tupeul să m-arunc din lume, C-o desagă de pâine ș-un colț de rai, O stea în frunte pe-un gând anume, Plutind călare pe-o doină ș-un pai. Am avut curajul să nu-mi cer voie, Permisie,

În numărul de astăzi, 26 ianuarie 2007, mi s-a oferit de către revista „Foaia Romînească”, săptămânal al românilor din Ungaria, condus de doamna Eva Iova-Șimon, onoarea debutului în presa

Înainte de-a lătra, îmi cer iertare. De la Ela, pe care de-abia o cunosc, pentru că, poate, n-ar fi fost de acord să scriu ce scriu acum. De la cei cărora nu le sunt adresate aceste rânduri. Apoi

Între două bătăi ale inimii poporului român, am visat un curs de belit mieii primi; miștaux și cu pedigriu. Demersul: „Se ia în principiu mielul prim de la oaiă-sa, împreună cu: lacrima

Mâine-mă-n astăzi- Ouă-mă-n cuibul întors, Să mă nasc zburând.

În ziua-Þi Doamne, Când m-or da viermilor, Lăsând în urmă gustul ultimului suspin smuls de priveliștea gurii pruncului mânjită cu lapte, În ziua-Þi Doamne, când eternitatea va începe cu

Soarele tăcerii vuiește în mine, Voiesc să piară, dorește să mor, Alun încropit din coji de alune, Teatru jalnic cu puțin decor. Tarabă de vise duhnind a pește, Ghiveci în borcane cu gust de

Mă spovedește Tată, și mă iartă, Că n-am trăit cu-n aion mai demult, Când Scumpu-Þi era vin și era poartă, Și peștele din vârșă mult prea mult. Mă spovedește Tată, și mă iartă, Că n-am trăit

Eternitate, Secundă de timp oprit- Clipa de după.

Sunt eu, mamaie... Mă iartă că plâng târziu- Mormânt blestemat.

Mă simt ca o scoarță cu franjuri de nuc, Prunc desțâțat, mucos, de stradă, Pui răvășit din pene de cuc, Sortit să trăiască ce nu vrea să vadă. Carte groasă cu foi de verde, Rânduri scrise

Culoare de noapte uitată de îngeri, Într-un strop de lapte nesupt, matern, Nuanța Ta când uiți să mă fulgeri, Picur de timp din ochiul Etern.

Scorbură de lut, Cu mânere de viață- Chiriaș de jug.

Uneori, mi-e așa de greu să decid, dacă să fug de mine, sau să-mi fug în întâmpinare.

Mucegai nebun, Ca starea de neveghe- Mă-ndoaie și nu.