Romulus Câmpan Maramureșanu

Drag Leonard,

”... pân-a înflorit a doua oară” a fost locul unde inima mea de chit de geamuri, ai mestecat-o și scuipat-a înapoi în piept, carne bătând, vie.
Apoi ai luat un defibrilator, și l-ai descărcat în mine pân-a-nghețat și bateria, și căsuța poștală care-mi servește drept piept.

Nu trebuia, nu trebuia...

Dac-am să cumpăr o carte cu această poezie, voi lipi o bucată tăiată dintr-o pagină netipărită, peste întreaga parte de după ”...oară”.

Cu respect,

rcm

Drag Mihai,

Te-aș ruga întâi din suflet, să te conformezi sfatului d-lui Geană. Ar fi păcat să te poticnești din cauze ortografice...
Apoi, citindu-ți poemul, am fost luat de valul de simțire caldă, coerentă, până la strofa 4, unde parcă ți-ai pierdut interesul în metaforă (sacrificată pe altarul rimei), pe care-ai răstignit-o definitiv în strofa 5, cuiele fiind versurile 3 și 4 ale acesteia, transformând strofa într-o manea de o calitate ceva mai elevată.

Talentul e clar dindărătul de fereastră în sufletu-ți a acestei poezii, șterge doar partea finală de geam, pata în formă de taraf.

Cu respect,

rcm

Drag Ilie Viorel,

Îți mulțumesc din suflet pentru citire, pentru semn, pentru gândul de iertare.
Rămâi binecuvântat.

rcm

Liviu,

Am publicat articolul (e parcat la ”neverificat”(?) dar nu asta contează) așa cum ți-am promis.
Sper să-l citești, sper să-ți vorbească.
Fiecare cuvânt este adevărat și real, ca și durerea pierderii (de)scrise.

Cu drag,

rcm

Drag D-le Vișan,
Vă mulțumesc din suflet pentru bunătatea de-mi citi cele scrise.
Restul, nici nu știu ce să spun, dacă mai are rost să spun, din cauza durerii provocate de fiecare amintire.
În 1990, după ce am fost înregistrat oficial (pe urmă atacați/bătuți de ”noile” forțe de ordine) ca ”perturbator al ordinii și păcii publice”, pentru că am organizat un protest mut, doar cu pancarte și strângând semnături în suportul protestelor studențești din Piața Univ. din București și împotriva mineriadei lângă statuia Eroului Român de la intrarea parcului băimărean, am fost forțat să-mi las Maramureșul mamă și tată, declarându-mi motivul politic la Ministerul de Interne al țării unde am reușit să plec, ajutat de prieteni. D-zeu(?) și o femeie cu inimă bună din acel minister, m-au ajutat, și am primit statut de refugiat.
De atunci mănânc cu lacrimi, în fiecare zi, din depărtarea Albionului unde m-am strămutat din nou în 2010, pâinea amară, râncedă, plină de regrete-cioburi, neștiind dacă (probabil, în final) închisoarea și pieirea n-ar fi fost mai dulce decât viața de dezrădăcinat.

Îmi cer iertare pentru că nici eu, în felul meu, nu mai pot să tac...

Cu mult drag,

rcm (împlinind al 60-lea, mizerabil an, în luna Mai a acestui nedorit 2023)

D-lor Irinel și Viorel,

Uneori -din ce în ce mai des-, regret amarul, ironia, cinismul și sarcasmul care mi-au rămas singură părtașie a unei vieți desfigurate.
Vă mulțumesc pentru citire, gânduri și bunătate.

rcm

Drag D-le Irinel,

Dac-ar fi să mă duc azi acolo de unde-mi pare-atât de rău că m-au adus înapoi fără să mă fi-ntrebat dacă voiesc, m-aș duce știind că am lăsat în urmă o frumusețe a durerii pe care n-am voit să o trăiesc, dar care mi-a fost singură părtaș al unei iubiri nefericite, ca un disc zgâriat la începutul Baladei lui Ciprian Porumbescu.

Să fi binecuvântat.

rcm (născut în luna Mai, acum 60 de ani)

Poem sublim, D-le Ancuța, dureros, și răzvrătit, și păcătos, și iertat, pentru că în final, îmbrățișarea unui defunct devine act sacerdotal de respingere a pierderii din fiecare moarte, de fiecare dată, moment când o șekină ancestrală, păgână, renaște aceeași dragoste care a existat dinainte de fiire.

Ai deja o constelație, sper că cele scrise să fie îndeajuns.

rcm

Drag Liviu,

Îți mulțumesc din inimă .

Am făcut din păcate o greșeală care m-a costat mult, sufletește.
După ce mi-ai răspuns, am căutat câteva nume care mă leagă de Cenaclul Nord...
Voi publica în scurt timp, un articol.

Cu mult drag,

rcm

Nu, D-le Vișan,

Dacă era numai pentru ”cei truditori ai țarinei ai stufului recoltat, pentru hamali”, o publicai probabil bătută-ntr-un(sic) cui, deasupra tejghelei vreunei crâșme din Chilia.
Să nu te superi dacă-ți amintesc de greutatea fiecărui cuvânt rostit/scris cu, sau fără cea mai mare grijă, dar ”recoltatul stufului” era una dintre muncile silnice ale regimului comunist, rezervată deținuților politici, în marea majoritate intelectuali dizidenți. Este mormântul fără cruce și al unul unchi de-al meu, preot greco-catolic român -hodinească-se-n pace și lumină-, luat de securitate din fața altarului ”ilegal” din crengi de brad dintr-o pădure Maramureșeană, după ce i-au pus lacăt pe biserică pentru crima de-a fi refuzat să ”treacă” la credința ortodoxă, unde în acele vremuri, erau mai mulți informatori decât ”părinți”. Ultima dată când familia a auzit de el, a fost când li s-a spus că l-au dus în Deltă, la tăiat stuf.
Agonia este pentru mine o unică continuare a Cenaclurilor literare unde-am crescut în Maramureșul Cenaclului Nord, și unde încerc să cred că nu ne-om îneca-n zoaia manelelor.
Încă o dată, este dreptul suveran al domniei tale să publici ceea ce dorești, reținându-mi însă dreptul la opinie vis-a-vis de ceea ce citesc.

Cu respect,

rcm

Frumusețe cutremurătoare.

Respectul pentru frumusețea poemului, mă obligă să îți sugerez cu respect, D-le Vasiliu, o puțină revizuire a structurii.
Dacă uitându-te peste versuri, crezi că sunt structurate/versificate/rimate exact așa cum ai dorit, ignoră-mă. A fost doar năravul perfecționist care mă bântuie cu trecerea anilor.

M-a durut fiecare cuvânt.

rcm

O tentativă poetică jalnică.

Dac-ar trebui premiate strofele pe un tri-podium, întâia ar ajunge (cumva...) pe locul II, a doua, pentru efortul de scriere, pe locul III, iar cea de-a treia, dacă organizatorii ar permite, dincolo de gardul Atelierului, unde vin câinii să se ușureze, sau cititorii să se răzbune.

D-le Vișan, înțeleg, și sunt absolut de acord cu libertatea de exprimare literară și socio-politică.
Cu ceea ce nu voi fi de acord niciodată, este degradarea conceptului poetic cultivat cu grijă secole de-a rândul de poeții Români.
Dacă dorești domnia ta, sau/și alții, să arunce cu verze împuțite în hienele neamului, doresc să mă întovărășesc.
Dar numai dacă aduceți zoaiele de varză în lighene de lături, și nu în copăițele în care scriitorii de dinaintea noastră, au legănat și ocrotit tot ce s-a născut din iubirea dintre literați și muzele lor.

Liviu,
Mulțumesc mult.
Rogu-te, unde/cine/etc a avut loc?
Trăiesc din amintiri, ține-mă în viață.

rcm

Liviu și Irinel,

Văd că spiritul de adevărat cenaclu literar, n-a murit, agonizează doar...
Părerea anterioară rămâne; respectul însă pentru atitudinea galantă a domniilor voastre, a crescut.
Mi-e dor doar de mesele puse în cerc, cu scaunele scârțiind de câte ori cineva mai sorbea din cafea și țigară ( las tot la sorbit).
Ascultarea scrierilor din perioadele precedente, discuțiile, respectul pentru literatură, pălinca la sfârșit, și convingerea tacită că Deșteaptă-te Române va zgudui încă o dată brazii Maramureșului Sfânt...

Iertare, și mulțumiri pentru simțirea din nou a aerului puțin stătut, dar scump al bibliotecilor cu parchet din lemn adevărat, tocit de generații care n-au uitat că în lumea cărților, glasul are drept doar de șoaptă.

Revin, nici o grijă, moliciunea din duh nu mi-a tocit ascuțimea stiloului/tastaturii.

Cu drag.

rcm

PS: În țara care l-a născut, Oblio este practic necunoscut... De 13 ani de când am eșuat pe aceste maluri, îl tot amintesc; în zadar.

Liviu,
ești sigur că nu ai dorit să postezi acest text la Atelier?
Dacă se poate, te rog nu uita să duci cu tine și tromboneala lui Irinel Georgescu.

rcm

Ottilia,
întâi am sperat că ai încadrat greșit acest text.
Apoi, nu m-am liniștit deloc văzând că nu sunt primul, observând deci, intenția clară.
Nu înțeleg bocetul la catafalcul Poeziei, pe care cu nonșalanță o transformi aici, într-un(sic) paragraf lipsit de orice indicativ literar.
Cu toată sinceritatea, până la ultimele două propoziții, am participat sufletește la bocetul Poeziei, pe care o ”libertate de exprimare” transformată în vulg de ”găști”, o roade la temelii ca pe o rădăcină de floarea soarelui invadată de lupoaie.
Ca apoi să devin martorul ”reînvierii” subterane a poeziei, transsubstanțiate oarecum via talentul dumitale, încoronată pe deasupra (la propriu și figurat) cu o înnoită vitalitate florală?

Mănânc și plâng, plâng.

rcm

Drag Domnule Florin,

Mulțumiri pentru citire și opinie.

Am fost și rămân adeptul libertății de expresie literară, care întâi mi s-a părut de povară, ca apoi să-i înțeleg dreptul la fiire în universul ”meu/nostru” poetic din care ne împărtășim sufletul meu, și duhul moștenit de dincolo de vălul facerii, pe care învăț să-l respect la plural, dincolo de nesățierea omenească după singularitate. Creez/scriu de aproape cinci decenii, cu această povară devenind mai ușoară parcă de purtat, când uimit de frumusețea întregului, mă îndrăgostesc de fiecare poezie, observând că ”pistruii” iregulari de de-aproape, redevin acea strălucire de chihlimbar care mi-a furat întâi privirea, din puțina distanță a întregului.

Poemul rămâne deci -nerevizuit- așa cum a venit în lume; iar eu cu respectul dintotdeauna.

rcm

Dragă Leonard,

Într-adevăr, parțial de acord cu Bogdan, ”laba” azvârle sub tren un poem superb. Artificiile lingvistice, o mare a mea iubire, sunt ejaculate de episodul manual. Frumusețea post apogeică de abia se vede dindărătul inutil al unui tot atât de inutil lichid seminal.

Sunt conștient de faptul că nu ți-am scris nimic nou, episodul amintit fiind voit, deliberat.
Voi rămâne în așteptatul respect pentru deciziile poetului, neîntrebând ”de ce”.

Rămân cu același, dintotdeauna respect,

rcm

Vă mulțumesc din suflet, Anișoara; de apreciere și întregire.
Recitindu-mi poemul după un deceniu, îl simt ca în ziua în care s-a născut.

Cu binecuvântări,

rcm

”... eu nu pot să-mi smulg privirea
din grohotișul vieții.

și totul se destramă totul.
mai demult pentru întotdeauna.”

Drag Lev Mihail,

Comentez, de obicei, doar acolo unde gândurile poetului, cu această ocazie ale Domniei Tale, devin în mine însumi gânduri/viziuni create de acel ”grohotiș al vieții”, care ne sugrumă, și ne îneacă, încet, perfid, ca plănuit de vreun demiurg nebun.

M-ai trimis la un țărm de mare, întunecat/înnourat, de ultime minute/secunde ale unui reflux existențial simțit de, sau pentru mulți. Interesant însă, că în pofida unei vieți care nu mi-a lăsat altceva decât un pesimism sfidător, n-a urmat simțirea sumbră a unei înecări.
Poate pentru că am început în ultimii ani să descopăr în acest grohotiș existențial, pietre spălate de marea de lacrimi, rotunjite de suferințele, celor de prin cătunurile din Germania, sau MB, sau etc, pe care însă le voi ține înjurând între dinți, toate, în mâinile ridicate ca ultimă sfidare a grohotișului, a celor care din bărci pompoase, fac abstracție de suferința noastră, a colegilor de grohotiș.

Mulțumesc mult, *Recomand Din Suflet*.

rcm