Romulus Câmpan Maramureșanu

Domnule Catalin,

M-e greu, si totusi simplu, sa va inteleg stilul agresiv, atoatestiutor, extrem de necrestin...
Daca tot exemplificati cu blanzi monahi, macar urmati-le exemplul crestinesc si rugati-va pentru mine. Poate ma RE-convertesc, cum s-a convertit tortionarul lui nenea Wurmbrand...
Fiti linistit, e prea tarziu ca oricine sa scoata din mana bisericii (universale) monopolul bunatatii si sperantei...
Stati linistit, d-le Catalin, nu va fi nici o problema nici de acum inainte ca bisericile sa coexiste cu marsave dictaturi, tacand de sus pana jos, nederanjate de urletele de oameni inchisi in vagoane bovine, dusi in lagare unde fanfare flamande cantau de craciunul cu veioze din piei de om...
Care capi de biserica, contemporani, vajnice credincios, s-au lasat crucificati cu capu-n jos, batuti, beliti, jupuiti, fierti in ulei, decapitati in numele a ceea ce cred? Scaune „apostolice” si mitropolii, sinoade si alte institutii din cele doar cateva zeci de mii, mai toate binecuvantand din scaunele puterii, imbecilele puteri de la care-si capatasera-ntotdeauna jalnica putere de-ndobitocire a simplei bunatati a omului de rand... „Dorim tovarasului N.C. Binecuvantarile crestinesti si stramosesti de sfintele sarbatori ale ...”, suna cunoscut d-le Catalin? Oare de ce n-or fi ales mai marii bisericilor calea lui Ioan Botezatorul? Ah, da, mare durere de cap ar fi fost...
Da-mi pace d-le Catalin cu Rohia unde vecina-si cara-n spate toti pruncii nascuti cu deficiente neuro-motorii, ca sa-i ingroape pe rand... Te-ai uitat in ochii ei, cand ii privea cu drag si durere pe toti ai mei prunci sanatosi? Scriu plangand, d-le Catalin, cu un respect pe care atitudinea dumitale n-o merita, dar probabil tot eu am invatat respectul literar si ne-literar de la cei pe care-i amintesti...

D-le Catalin, tatal meu, olog, operat urland de-atatea ori pe viu cand nici anestezia nu mai folosea, cu mama mea leoaica tot mai aparandu-si cei doi fii ajunsi in pragul senectutii, ma dojenesc acum vazand ca mi-am azvarlit credinta...
Pe unchiul preot greco-catolic al tatei l-au dus pe veci la taiat stuf in Delta pentru ca n-a dorit sa devina ortodox, d-le Catalin...
Mi-am aruncat credinta-n locul lor, si-al tuturor acelora care la primul scancet de nevoie al pruncilor lor, si-al altora, se-arunca sa ajute, sa dea, sa mangaie, sa-si vanda rinichii si ochii, da-de traieste micu', da-de nu moare flamand...
Unde era tatal dumitale din ceruri d-le Catalin, la mugetele, ragetele celor care-n loc de dus au primit gaz, sau cand Darie nu primea colaci ca doar cailor popii tare le plac colacii, cand pruncii de prin orfelinatele acestei lumi abjecte deveneau martiri ai destrabalarilor porcesti (sa ma ierte porcii) ale slujitorilor "domnului"?
Daca oricare din noi am actiona/reactiona dupa exemplul „divin”, la strigatele de deznadejde ale copiilor si necopiilor nenorociti ai acestei lumi, serviciile sociale ne-ar inchide pe viata, pe buna dreptate...

Daca exista rai, sper ca cei de-acolo sa se rusineze pentru vesnicie la urletele din iad ale acelor prunci a caror vina au fost doar nasterea, si nebotezarea (conform unei teologii advocate fara stiinta de miliarde de cucernici).

Scriu din libertatea castigata cu pretul mergerii (poate...) in iad, vinovat doar de-a fi om si pentru a fi descris adevarul validat de realitate...

Cam atat despre blasfemia de care pare sa ma acuzati...

DORESC SA CLARIFIC: n-am dorit si nici nu doresc sa jignesc pe nimeni impartasind vre-un fel de crez religios, crestin sau ne-crestin, chiar daca randurile mele dor. Scriu din durerile a 50 de ani de viata, pe care n-o doresc nimanui, tinut in viata doar de responsabilitatea parinteasca fata de proprii copii si femeia care merita ceva mai bun... Mi-e scarba (deocamdata) sa traiesc, lor le trebuie insa paine... Dragostea lor nereligioasa mi-e drogul zilnic...
Randurile de mai sus sunt un raspuns nu atat la continutul, ci la atitudinea si tonul comentariului scris de d-l Catalin Al Doamnei la poezia mea...
Daca doreste cineva sa continue, s-o faca respectand libertatea mea de a merge din iadul acesta terestru oriunde libertatea mea si destinatiile la indemana-mi dau dreptul...

rcm

D-le Dumitru,

Poemele domniei tale mă fac să plâng...
E însă ceva maiestuos și eliberator în plânsul acesta... Ca atunci când o mare durere curge parcă ceva mai departe de inimă când dusă de lacrimi...
Mă bucur să pot să plâng pe versurile domniei tale... Fără ele n-aș putea să plâng pentru că nu-nțeleg ce-am făcut/nefăcut de-am meritat durerea dinlăuntru...
Versurile dumitale devin bisturiu blând de chirurg suferind și el de aceleași dureri...

Voi mânca nuci cu mult mai mult respect de-acum înainte...

Cu drag,

rcm

Bună Silvia,

Dacă intenția v-a fost să mă/ne faceți să uităm spre finalul prea prelungit în primul rând de așezarea mult prea întinsă din pagină, amintirea subiect, ați reușit...
Nu cred însă că acesta ar fi fost obiectul unui poem reușit dpdv ideatic, domol însă surprinzător ca Năsăudul d-voastră...
Lăsați-ne vă rog un pic mai aproape de revărsarea final, superbă, lăsați amintirea să devină insuportabilă-n scurtimea poemului, pentru a trăi mântuirea eliberării...

Voi reveni.

Cu respect,

rcm

Seara bună Anișoara,

Frumusețe perenă a gândurilor cuvinte destinate întârzierii-n balsamul iertării...

Probabil "molcome coregrafii" și "prenupțiale"...

Cu respect,

rcm

Drag d-le Dumitru,

V-am citit poemul după ce v-am scris un răspuns la revenirea din poemul anterior, presimțindu-va parcă starea de suflet...
Râd oamenii când le spun că la anu-mplinesc 50, simțind fiecare arc din salteaua tot mai scâlciată a odihnelor tot mai scurte...
Am plâns un pic, da și de bucuria citirii, nici nu știu de ce, poate duhul stihului care seamănă atât de mult cu nuanțele dealurilor băimărene care-au născut o școală de pictură uitată azi...

Splendoarea simplității adevărului.

Cu respect și mulțumiri.


rcm

Drag d-le Dumitru,

Revin cu respectul bucuriei părtășirii cu frumusețea sufletului poemului domniei tale, retrăind pentru câteva clipe, toată atmosfera în care-am crescut poet nevoiaș pe lângă sutana roasă a tuturor maramureșenilor iubitori de artă (și pălincă-n diferite proporții...)
Gust de poale de Rodnă, vin vechi subțiat cu lacrimi să țină mai mult...
Vă rog să mai trăiți tare mult, nu vreau să mor singur...

Cu respect,

rcm

Mulțumesc frumos Eugenia pentru recomandarea poeziei...

Cu respect,

rcm

Dragă d-le Gabriel,

Aseară, poemul dumitale a fost ultima pagină înainte de stingerea lămpii, chiar atunci când Leonard Cohen începuse deja ritualul sonor de seară.
Împreună ați reușit o fluență rară, multidimensională a unui adevăr trist ca mai toate adevărurile...
Poemul domniei tale devine concomitent, cap de acuzare și cuvânt al apărării pentru o seminție umană născută în răgazul scurt dintre citirea sentinței și executarea acesteia...

Cu mulțumiri, revin.

rcm

Dragă Valeriu,

Mulțumesc frumos de înțelegerea exactă a durerii, de vegherea împreună...
Am început să-mbătrânesc, și cu Alzheimerul ăsta colectiv, încerc să scrijelesc cât mai multe pagini în speranța rămânerii...

Să ne mai vedem cu bine.

rcm

Drăgă Valeriu,

Am tremurat, literalmente (ei, aproape...:-)) până-n finalul pe care-l speram de proporții mult mai mici, comparate cu tandrețea sublimă a finalului.
Da, doresc să-mbătrânesc așa, molfăind sânii bătrâni ai femeii care mi-e femeie de două decenii, orb, chior dar ce mai contează când mai pot gusta boabele dulci de sudoarea muncii și-a dăruirii!

Mulțumesc omule drag, de bucuria pusă-n pagină.

rcm

Drag d-le Dumitru,

Am început să vă citesc poemul cutremurat de greutatea lichidă a plânsului aurit... Rar și demult n-am mai simțit așa...
Apoi mai departe...
Până la tâmplele cărunte-am mers împreună cu matale, ca să mă poticnesc de tot la ultima strofă pe care tare v-aș ruga s-o-ngreunați cu aurul inițial...
Typo: "pădure dargă"

Cu respect,

rcm

Am tot încercat sa mă abtin in a adaugă in mod public ceva unei discuții despre care in final n-am reușit sa mă auto-conving ca nu are nimic de-a face cu subsemnatul. Sunt luni multe si destul de amare de când n-am scris mai nimic, si putinele ocazii când as fi dorit sa revin, au fost intampinate de o atmosfera a forumului de comentarii, când asemănătoare unei arene de lupte jenante, când al unui chat-site de troc cu capace de bere...
Când in final am reușit sa revin cât-de-cât la activitatea editorială de pe pagina de limba engleză, cu o dorintă vie de a contribui din nou si cu texte de limba româna, m-am trezit iar la realitatea a ceea ce am sperat sa nu devină spațiul de comentarii, adică un circ jenant pentru acei colaboratori care-ar dori pe bună dreptate să citească și să comenteze neagresați de ceea ce decurge din tastaturile unora...
N-am să iau partea nimănui, convins fiind ca literatura "zgomotoaso-zbuciumată" nu este literatură... N-am sa reușesc sa nu jignesc pe unii, afirmând cu convingerea a peste 40 de ani de activitate în artă (de nevăzut fiindcă mare parte a înghițit-o "lumina" de până-n 1989) că epigrama ca gen literar, și-a avut întotdeauna locul separat de poezie și proză. Nu voi explica de ce, convins fiind că n-ar trebui.
Propun (fără să știu dacă este posibil dpdv tehnic) separarea atât a textelor cât și a comentariilor epigramistice, lăsând să revină atmosfera mult mai puțin belicoasă și trâmbițoasă a comentariilor și textelor ne-epigramistice...

Apoi, este dureroasă constatarea decurgând din citirea rândurilor Eugeniei, că este singurul editor activ pe site... O cunosc, și la bine și la greu, am trecut prin surle și trâmbite împreună, am un respect deosebit pentru integritatea cu care își desfășoară munca, este însă UN om, și nu o echipă...
Mi-e dor de Agonia de acum mulți ani cănd a trebuit să-mi schimb lenjeria udă de bucuria și mândria de a fi publicat pe site...

Cu respect, pentru toți aceia care-mi merită respectul...

rcm

Tare târziu scriu, tare târziu...
Nici nu știu ce mă doare mai mult, cevaul care s-a rupt demult, când m-au izgonite din Maramureșul esenței propriei fiiri, sau Maramureșul cotropit de golul lăsat de Zubașcu și cei tare mulți vii încă, dar cu locurile tot atât de goale...

N-am știut c-ai plecat Zubașcule, iartă dobitocul care plânge-n fiecare zi, că nu-i dă nime' castane "fripte" cu must dulce și nici "pireu" cu frișcă-n Centru' Vechi...
Demult îi de când n-am mai sărit feieș în bazin la Șugatag, răgind ca ghibolii de sarea din ochi...

Îmi pare tare rău că te-am cunoscut numa' din auzite. Dacă citești puținele-mi rânduri, fă bine și țâne-mi un loc pă lângă tine, și Borlan, și Păunu', și nu beți tătă horinca auzâtu-m-aț?!

Mi-or luat cuțâtu', așe că-mi rămâne numa' capu' de dat în piatră...

Dragă Florian,

Nu te-am citit de tare demult, și nu-mi pare rău; te regăsesc cu versul mai frumos decât cel/cei de care scrii...
O preschimbare-ntr-o "dezordine" a versului, atât de tandră, fără confuzii, o clarificarea a amprentei unei personalități destinate rămânerii.
Să nu te superi, mă bucur de statornicia-ți, pierdută însă pe meleagurile mele...

Cu drag,

rcm

de-a-mi

Cu mulțumiri Valeriu, de înțelegerea durerii...
Protest într-adevăr, după ce doar atât mi-a mai rămas din ce-am pierdut, ca să găsesc ultimul refugiu al tuturor celor creați fără nici un fel de acord prealabil: dreptul la replică...

Și cât mi-e de poftă de-un fum de pipă... Cele vechi și arse le-am aruncat înainte de-mi lua una nouă, iar aici, într-un oraș de 4 milioane exista UN singur pipagiu, unde nu reușesc de UN an să ajung...

Rogu-te ai una numai pentru sufletu' meu...

rcm

Am început să cred ce nu mi-a venit până acum, și mi-e din ce în ce mai greu să mă decojesc de consecințe...

Cu mulțumiri, Anni...

rcm

N-am găsit nimic să-mi aline durerea citirii...
Am încercat să fug, sperând să nu m-ajungă din urmă certitudinea identității căreia de 50 de ani îi ard in fiecare zi certificatele de naștere-mi...
Cineva mi-a spart pușculița în care m-am ascuns, și tare mă taie cioburile.

Mă iartă Anni că n-am mai trecut pe la ușa-ți...
Ies rar pe-afară, și mi-e lehamite de câini...

rcm

Buna Anni,

Un semn doar ca exist...
Aceeași tandrețe, simbiotică deja prea multor doruri.
Numai noi știm că gemul de prune nu-i magiun, și franzela nu-i pâine.

Bucuros de recitire.

Cu drag,

rcm

O frumusețe amăruie, lipsită însă de amarul disperării, compactată parcă dintr-un mozaic voit neterminat. N-am putut să nu-mi imaginez Hamangiul meditând pe closetul așteptării unei pensii iluzorii ca praful de fluturi. Un pic de Caragiu, un pic de Birlic, un pic de Moraru.
Pare puțin diluat, dar nu întâmplător, de aici neterminarea mozaicului.

Revin cu respect.

rcm