Roman Liviu

aprind lampa de veghe, sunt trenul nopții trecut prin nori de întuneric- eu și ochelarii privim prin geamul năclăit de pufăitul trenului așteptând ploaia. la prima gară difuzoarele vor

Am părul alb spoit cu dibăcie pastel și seară, cărare colorată,straturi gri de dor, o limpede cerneală. cu hainele trecute-n toamnă, zbor, a ei culoare ruginie, dând anilor binețe

Două clipiri, într-o secundă? Tic tac!... Timpul își șterge cadranul exact așa, ca și când toaca satului cu sunete oarbe se preface că adună oameni ascunși în cătunul

Nu te ascunde după ploaie norule rămas stingher fără straiele pe tine ești mai tandru, ești mister și când ploile țes plete tu ești cer deschide-ți ochii spre soare, curcubeele îmi plac haine noi

În ochii pietrelor cu suflet s-au născut oamenii de ieri vrednici cărăuși de greutăți și coloane, perfect verticale egali ai "coloanei infinitului", ce curge din cer, spre cer în romburi. Acesta

Am dorit să scriu în tăcere și m-am ales cu toate versurile într-o cutie cu chibrituri numărate- din pasiune, fără să am normă întreagă le-am învățat să se obișnuiască cu lumina făcută de arderea

voi ce sunaţi din micul Paris, aici berzele-şi caută cuibul pe cer și maidanezii'și strigă dorul de casă, certăreți, doi viermi într-un cuib de copac îşi vor locul de joacă'ntro

"Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană.Tomul era fără coper- tă, dar reuși să-i identifice autorul: Oscar Wilde.În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o poveste despre

Nu m-am îndoit niciodată asupra timpului meu liber, întotdeauna voi avea timp în această lume relativă, și după cum văd eu, toate decurg spre normalitate. Creierul e mereu ocupat, în același timp și

Să faci amor în noapte e mai puțin decât un zbor al unui cârd de cocori spre miazăzi căutând răsfăț în nori, dar mai mult decât atunci când dorești să cucerești înălțimile

Răscolit, și pierdut pe strada cu o singură cruce îmi fac rugăciunile căzute în cărare de om iar Dumnezeu, mai matinal decât noi toți aprinde lumini în sinagoga închisă cu lacăt din fier, dând

Toată lumea impune reguli noi și plină'i strada cu zimbri, atăta valoare-i pe ulița celor cu minte până și'or pierde-o, în urme făcute'n trifoi. - le voi încalca, chiar mi-e rușine dacă tot