În ochii pietrelor cu suflet

În ochii pietrelor cu suflet s-au născut oamenii de ieri vrednici cărăuși de greutăți și coloane, perfect verticale egali ai "coloanei infinitului", ce curge din cer, spre cer în romburi. Acesta este prologul prozei, unde lumina pătrunde dacă te așezi confortabil într-un fotoliu de'o vârstă cu anii trecuți de la "revoluția" din '89. Fără a diminua confortul consoartei, nici măcar prin creșterea s-au diminuarea temperaturii ambientale din dormitorul unde se afla la această oră târzie din noapte, continui să scriu pe ciorna afla tă între coperțile unui carnețel, special pregătit în demersul meu.Un adevărat almanah, cu trăiri și amintiri, nu e unic, dar plin de înscrisuri, pe măsura stării sufletești de la momentul respectiv. Lectura textului, ușoară de altfel, începe cu o strofă dintr-o poezie de suflet, pe post de prolog , dar povestită, pentru a încadra acest text într-o proză scurtă, de "scurt metraj" dacă o pot numi astfel. Sper să îmbunătățesc acest tip de scriere -pe măsură ce buzunarul meu peticit crede și el în mine, dând trainice speranțe bucăților de material adăugate lângă alte sute de "petice", și nu de puține ori. Încântarea acestui text, o dă istoria satului, ca multe așezări din țară de altfel, dar lipsite de acest stil unic, al acestui pustnic sculptor, cu statui făurite din diferite pietre aflate, lucrate și aduse aproape de vatra satului Sunt așezate doar pe partea stângă a uliței ce duce spre casele oamenilor, ca sculpturi pentru că toate au o poveste a acestui om pensionar, fiind așezate la locul lor, doar după ce erau sfințite de preotul satului Negreia, despre el fiind vorba în această scriere. Situat la poalele pădurii negre, la aproximativ cinci kilometri de satul Șișești, leagănul marelui Vasile Lucaciu, Negreia este atestată prin anii 1648, având aceeași denumire după numele pădurii. Ca localnic al satului, cioplitorul în lemn, apoi mai târziu în piatră(numind-o veșnică), prin simpla constatare ca fiind de reminiscență vulcanică, Gavrilă Cusco, lasă ca moștenire, multor generații vii -toare aceste sculpturi, unice prin istoria lor și forma dată, dar și prin priceperea și grija de a fi așezate la locurile lor doar după ce sunt sfințite. Se stinge la venerabila vârstă de optzeci și doi de ani, dar lasă în urma lui și o frumoasă poveste de viață în istoria acestui colț de țară și a satului natal, de ce nu, ca o steluță argintie pe cerul acestui om de pe meleaguri uitate de timp și necunoscute de mulți dintre noi. Închei parțial această mini proză tot printr-o strofă al aceleași poezii dragi mie, fără a trage cortina în aplauzele unui gong final- Un secol trist așa ca noi, tot secular va naște, dar poate'n codrii mai de ieri, și noi cu ochii'n pietre, adânc fixați străbuni ne naștem.