Rodica Lupu

te simt ca pe o adiere, oricât te-aș respira, n-ar fi îndeajuns, să mă satur de tine. și mai simt că sunt fulgul, suflat de văzduh înspre tine. printre genele tale m-așez, să-ți privesc în

Balcic, un teritoriu care păstrează în sedimentele sale amprenta istoriei. Pașii mi-au călcat pe urmele celor care au trăit-o, care au scris-o cu propria lor viață. Istoria lui, a fost destul de

Ascunde-mă Doamne de ochii acestei vieți, să nu mă vadă înșirând mărgăritarele lacrimilor mele, pe obrajii dimineților ei. Ascunde-mă în răsăritul primilor zori, din stâncă sparge-mi

Așa sălbatic se adună norii în cârduri negre pe retină. Aleargă umbra depărtării nevrând deloc, să se abțină. Copleșitor mă doare-ntruna răstimpul printre umbre, decăzut. Cu palmele îi adun

cuvintele se despart de mine arcuindu-mi poemele înaintea și înapoia amintirilor mă spijin în silabe până când în inimă îmi bat pe rând consoane și vocale peste care sufletul meu sortit

în fiecare clipă te regăsesc în spatele unui gând priviri inocente alunecă prin frunzișul aducerilor aminte ești acolo îmbrăcată în robă de crini zâmbitoare revărsându-ți

O clipă dacă aș avea, puterea firului de iarbă, aș îngropa depărtarea sub rădăcinile lui. Două clipe dacă aș avea, puterea firului de iarbă, trupul meu, ar strivi aerul până când, tot

când m-ai invitat la dans, cuvintele se lipiseră de noi. prin manecile-ți largi, rostogoleai urme de dragoste, umezindu-mi degetele ca înaintea primului sărut. în cercuri de vis ne roteam,

locuri necunoscute pașii-mi străbat mlaștini smârcuri cu nuferi prundiș înnecat în taine putregaiuri așezate de-a curmezișul și-un imens crater cu morminte istovită m-am așezat lângă el un

sufletul meu nu mai are loc în casă din când în când se odihește pe pervazul ferestrei atunci îmi vorbește despre puii de rândunică despre inundații sau despre târgul de carte când eram

Privește-mă în ochi, și mă înalță, pe culmile zărilor, pierdute în abisul irisului de cleștar. Scaldă-mă, în laguna lor albastră. Cu stele din surâsul tău, mă învelește. Întinde-ți degetele

nu nu mă grăbesc să trec cu tălpile peste secunde nici inima nu mi-o mai culc pe stânca erodată de minute am să aștept ca fiecare val în stâncă să se spargă să-i pot pansa rana tocită de

Nu m-am ferit din calea ta, minune, Păstrând orgoliul gândului ascuns. Ai pus stativ, icoană, pe-al meu nume, Mi-ai primenit veșmintele, le-ai nins. Sub taina bolților pășești ușor, Lăsându-ți

De când nu mai am job, nu am altceva mai bun de făcut, decât să-mi respect viciul. Să gust din cafeaua amară, viața-mi infernală, să trag cu sete narcoticul unei țigări, iar plăcerea

așternut în uitare vis neterminat dintr-o lumină te-ai revărsat într-o boare răcoroasă de vânt mi te-ai înfășurat pe trup veșmânt ca un totem sau un dar sfânt te-am împărtășit legământ să mi

liniștea nu se scrie cu litere nu liniștea rămâne o pagină albă o aripă de vultur mișcându-se lin prin aerul asurzitor un stigăt țâșnit dintr-o întrupare mai densă decât lumina când îi

ca tăvălugul scăpat din inerție abundă slove în fiecare zi tâlcuri țesute cu anticipație cărări din drum și ce va fi un amalgam de presupuneri ne strânge pieptul în corset pâlpâie viața în

Cu un zâmbet afișat ca-ntr-o poveste din basmele cu spiriduși, privesc afară cum ninge iar fulgii mari de nostalgie îi simt cum se întind peste perdeaua de ani. Omătul crește văzând cu ochii. Încă o

Sus, în strălucirea lunii, se plimbă îngeri cu chipuri identice cu cele care au fost cândva aici. Sunt toți. Îi văd la umbra insomniilor, ca într-o hartă transparentă. Au câte-o

nu nu-l vedem haosul niarne viețuiește după perdeaua lăsată-n jos peste durerile semințelor bolnave dincolo de fereastră germinează confuzii absorbite în dansul dezordonat al materiei

dansează copacii în furtună dansul frenetic al iubirii cu șoapte dansul bezmetic al iubirii din noapte dansează copacii în furtună oftând suspinând printre ramuri sudoare și ape picându-mi