Nu mai sunt om

De când nu mai am job, nu am altceva mai bun de făcut, decât să-mi respect viciul. Să gust din cafeaua amară, viața-mi infernală, să trag cu sete narcoticul unei țigări, iar plăcerea absurdului, s-o simt cum crește în pieptu-mi cuprins de anestezic. În gerul de minus 25 de grade, căldura îmi invadează arterele cu sânge vâscos, impregnat cu vicisitudini, și cu alcool hidratat cu molecule de hidrocarburi și oxidrili. Numai hibernarea alături de maidanezii, rămași și ei șomeri, de când au fost alungați din adăposturi (din lipsă de fonduri), chiar dacă e câinoasă, e sigură, probabilitatea să apuc un os sau câte-o boabă uscată, nu depășește orice speranță. Din rotocoalele de fum, năluci se-nfig în conștientul și subconștientul hămesitului de mine. Nu mai sunt om, încet, încet, o să devin câine. 24 ianuarie 2010.