Rodica Lupu

Mulțumesc și eu pentru popasul tǎu aici. Cum bine ai remarcat, adeseori remușcǎrile, poate neîmplinirile, ignornța sau câte altele, ning peste noi tristețe(nemulțumire), ni le-asumǎm chiar dacǎ iluziile câteodatǎ sfârșesc acoperite de fum. Totdeauna întoarcerea la Dumnezeu( la speranțǎ) aduce o razǎ de luminǎ ,ne acoperǎ acel putregai cu un strat protector din bǎtaia vântului! Cu prietenie, Rodica!

Ei, multe n-ar mai fi așa…. de-ar fi așa! Dar…mergem înainte! Mulțumesc de trecere și semn!

Uf Valentin, am citit și rǎscitit versul patru pânǎ sǎ-i descopǎr greșeala. Ce ți-e și cu "neatenția" când mintea-ți aleargǎ, cǎutând forma și ideea. Acum sǎ-ți expun raționamentul meu pentru formularea "taina infinitǎ a infinitului", nu înainte de a-mi justifica formularea "cunoaștere necunoscutǎ". Ex. Un adevǎr care este cunoscut îl percep simplu ca pe o "cunoaștere", când nu-l cunosc în accepțiunea mea, rǎmâne tot atât de simplu "cunoaștere necunoscutǎ", lǎsând probabilitatea cunoașterii lui în viitor sau cunoscut numai de divinitate. Vorbind de infinit, acesta nu are nici margini nici capǎt. Taina infinitului nu poate fi "finitǎ"! Ea este lipitǎ de infinit, îl însoțește pas cu pas, prin urmare rǎmâne tot infinitǎ. Ȋn text am explicat clar, "cine a bǎut din taina infinitǎ a infinitului", bǎutǎ chiar o picǎturǎ, taina-i rǎmâne în continuare(necunoscutǎ), tot infinitǎ. Consumatǎ toatǎ, ar însemna cǎ i-am descoperit finitul ceea ce este ireal. Poate greșesc, însǎ la momentul acesta nu am convingerea cǎ nu am dreptate. Am "deliberat" mult cu Niarne înainte sǎ folosesc aceastǎ expresie. Ȋndemnul a fost unul pozitiv. Mulțumesc pentru interesul lecturǎrii dar mai ales pentru intervenția ta în comentarii.Totdeauna beneficǎ! Cu prietenie, Rodica!

pentru popasul și "semnul atât de luminos"lǎsat de tine în aceastǎ paginǎ!
Ȋntreg traseul (viața), îl avem marcat cu(de) semne, de unele luǎm aminte pe altele nu le vedem sau(le)ignorǎm, de fiecare datǎ cǎlǎuziți(poate tot de semne), ne ridicǎm de pe pedestalul gata sǎ se prǎbușeascǎ, pe o nouǎ treaptǎ, totdeauna mai sus! Cu prietenie, Rodica!

Mǎnunchiul de ani adunați cu migalǎ din grǎdina timpului a rǎspândit la fiecare popas din esența sufletului dvs. creator, ajungând pânǎ la noi, balsam pentru inimi. Din grǎdina aceasta roditoare când smulgeți câte-un boboc, înveliți-l cu dragoste și cǎldurǎ, lǎsându-ne apoi pe noi sǎ-i admirǎm ”vocalele scrise pe curcubee” cum frumos a spus Maria.
La mulți ani cu sǎnǎtate, viațǎ lungǎ și tot ce vǎ mai doriți…. Cu prietenie, Rodica!

Ai dreptate, stau prea mult în bârlogul singurǎtǎții mele, dar nu din egoism. Mǎ abțin cât pot (și poate nu e bine), sǎ rǎmân în anonimat. Am abordat tema "timpul" în mai multe texte, de fiecare datǎ influențatǎ de starea momentului, de aici și exprimarea mea optativǎ. Nu-l consider obicei, mai degrabǎ un stil care mǎ reprezintǎ, acela de a imprima textului contrastul dintre stǎri(sentimente), predominând de cele mai multe ori cu cel de tristețe . Sǎ nu râzi dar uneori trǎirea este atât de profundǎ încât ochii mi se umplu de lacrimi. Poezia ta "Decadențe", dupǎ umila mea înțelegere, ea însǎși, este o "transhumanțǎ de timp". Te plimbi de mânǎ cu cititorul prin trecut, îi cǎutați chiar mǎreția ascunsǎ prin scorburi ca apoi, atenție! "transhumanța de vise", vǎ mutǎ spre "un alt început" (aici atingi atât de intens perpetuumul, cicluicitatea timpului), când strecori o umbrǎ de îndoialǎ, pentru ce va urma. Nu doresc sǎ înțelegi cǎ am sugerat sa înlocuiești în text noțiunea de timp cu cea oniricǎ. Cu aceeași prietenie, Rodica!

Ca și cum desfrunzirea ar încheia o etapǎ. De sus ni se cern și cântǎresc, cât sunt de multe sau cât sunt de grele “încercǎrile”. Valentin, îți voi da un rǎspuns la fel de sincer, comentariului tǎu. Exclud înlocuirea vocativului “niarne”, cu oricare alt cuvânt. Probabilitatea de a merge pe varianta folosirii lui numai o singurǎ datǎ (în titlu sau primul vers), ocupǎ o prioritate din ce în ce mai mare în accepțiunea mea. Nu sunt atât de sigurǎ cǎ aceste “texte” pot fi obiectul unei publicații. Te-aș întreba, dupǎ cât ai citit din ce am publicat pe “agonia”, m-ai sfǎtui sǎ continui? Mulțumesc! Sunt convinsǎ cǎ, orice opinie pro sau contra, atrage încredere, șlefuire și dezvoltare în procesul creator.Cu prietenie, Rodica!

Nu m-am gândit cǎ acest vocativ ar deranja cumva cititorul. Apariția acestor “texte” se datoreazǎ tocmai “dialogului” pe care-l am cu “Niarne”. Nu exclud ca repetarea lui, sǎ rǎmânǎ doar subînțeleasǎ. Voi ține cont de sugestie admițând cǎ, orice argument primit din partea unui cititor, nu poate fi decât beneficǎ. Vǎ mulțumesc, aștept în continuare o povațǎ din partea domniei voastre! Numai bine!

Valentin, mǎ bucurǎ cuvintele tale de apreciere. Fiecare poem ia naștere în interiorul meu, în spațiul unde întrebǎrile nasc rǎspunsuri, rǎspunsuri ce uneori vin dintr-o cunoaștere necunoscutǎ. Ai reușit sǎ-i descoperi sensul, poate și pentru cǎ, te afli în aceeași stare sau ai aceeași vibrație cu mine. Te mai aștept și pe alte texte, cu prietenie Rodica!

“Printre cruci defilând, regi invinși s-au pierdut
Iar prin scorburi de lut măreția se-ascunde,
Transhumanță de vise spre un alt început,
Spre o altă risipă, alt măcel de secunde.”

Ȋn mod deosebit mi-au plǎcut aceste versuri, prin care atât de natural revii dintr-un trecut cu “regi învinși , “spre o altǎ risipǎ, alt mǎcel de secunde”. Felicitǎri și success mai departe!

Chiar dacǎ mulțumirile mele vin mai târziu, sunt la fel de adevǎrate. Tuturor, celor din radeacție cât și membrilor Agoniei, le doresc un an mai bun și …mult succes!

Mulțumesc Valentin de trecere și semn. “niarne”, nu “diarne”, este un vocativ personal pe care-l invoc în mai multe texte. Este un alt “eu” care mǎ susține cu loialitate în demersul meu creator, în jurul sǎu se nasc întrebǎri, renasc rǎspunsuri pe care celǎlalt “eu” nu are suficient curaj sǎ le exprime. Te mai aștept și pe alte texte, cu prietenie Rodica.

"Vă amăgiți că pieptului de stâncă
I-ați atârnat șiragul de nevoi
Și n-avem timp să scoatem gheare, încă?
Răbdăm, o știți, cât râdem de-alde voi

Cum vă umflați în burtă și în pene
Croind palate prin al nost' hambar,
Dar n-ar strica să-ncepeți a vă teme,
Că râdem cam abstract. Și mult mai rar.

E bine să o știți de mai 'nainte:
Eu știu să râd. Dar și să sap morminte!'

Felicitǎri Floriane pentru acest strigǎt de: ajunge! O ridicare de sprânceanǎ, un zâmbet în colțul gurii și cum sǎ-ți spun… o dorințǎ nebunǎ de a-ți sǎri în ajutor la sǎpat morminte, m-a luat așa… instantaneu de mânǎ și nu-mi dǎ drumul deloc! Dee Domnul sǎ nu ajungem pânǎ acolo!

Carmen, îți mulțumesc pentru popasul și semnul lǎsat de tine asupra acestui text.

Mulțumesc Sorina, octombrie este “pictorul” naturii! Mi-este drag, dar știi tu…tot verdele reprezintǎ vitalitatea!

de la-nceput, pânǎ la sfârșit, poemul este o duioșie. O întâmplare similarǎ, pânǎ la un anumit punct, am trǎit și eu. Deznodǎmântul a fost unul devastator, atunci când oamenii
s-au nǎpustit asupra puiului de cǎprior. Ochii aceia speriați, cerându-mi ajutorul, m-au urmǎrit mult timp. Acum când am citit acest poem, ochii acelui pui au înviat într-ai mei, inundându-mi fața cu lacrimi. M-a bucurat cǎ întâmplarea ta, ți-a lǎsat numai întrebarea”ce s-ar fi putut întâmpla?”
Ultimile versuri mi-au plǎcut în mod deosebit:

“atunci când ești mic, tot ce este împrejur te face să crești,
să te întinzi pentru a-l stăpâni.
când ești mare, numai în propriul tău interior
vei putea să te înalți, lumea e acum înăuntru...”. Citit cu plǎcere, rl.

"neavenitul" in locul "nevenitul"

O îmbinare dintre realitatea des întâlnitǎ cǎlǎtorului scufundat în gândurile sale , și nevenitul iscat ca din pǎmânt. Exasperarea care te apucǎ, poate crea imaginativ teamǎ iar fuga îți dǎ speranța cǎ ai scǎpat de ea. Ca o hologramǎ, vezi chiar cum:“Trenul se termina la doi metri în spatele meu…”.Citit cu plǎcere, succes mai departe!

Cele mai plǎcute popasuri din viața bunicilor, sunt clipele în compania nepoților! Mulțumesc pentru lecturare și semnul lǎsat!

“Simți
că îl apasa ceva
pe piept.
Erau întrebările mărunte
ale vieții
ce nu-i dădeau
pace niciodată.
Cerceta cu privirea
vopseaua decolorată
a vieții....
de soare.


Trase adânc aer în piept.”
***
“Văzuse pupilele
cum își pierd lumina
care separa viața de moarte.

Sudoarea
îi ardea ochii
lăsați
să se obișnuiască...
cu întunericul.

Începu să înainteze... ghemuit.”

Prima și penultima îmi plac cel mai mult, în fiecare se regǎsește un strigǎt al vieți, o luptǎ pentru a continua, ceea ce-ți doresc, sǎ continui sǎ așterni pe hârtie cuvinte…