Rodica Lupu

Iubire. Cuvântul acesta, născut din jertfa supremă, creația divină mi l-a dăruit. Încă de când eram o formă amorfă, eu îl inspiram, el mă hranea cu iubire necondiționată. Prima oară l-am

Te-ai dus lumină de la noi, călătorești pe drumul pietruit cu stele, în tainice firide te adăpostești, din colțul umbrei smerit tu ne privești. Cum chipuri se desprind înmărmurite, în gloata

E atâta toamnă între noi, atâta iarnă în privirea ta, încât simt, că mi s-au încurcat anotimpurile, în razele de soare. 12 februarie 2010.

am să mă fac gând să mă rătăcesc în el să-l descânt și prefac văzduh în serile târzii să-l respir și să-mi răcorească singurătatea aridelor mele zile și nopți înlăuntru-mi voi înălța o

….Sunt Rătăcitoarea vieții mele, A unor visuri cam rebele. O ploaie de cuvinte oarbe Peste pământul ce le soarbe. ….Sunt Un amalgam de întâmplare În vastul orizont de-așteptare, Schimbând

Cuvinte ce ieri aveau miros de toamnă, astăzi, își odihnesc menirea trecătoare, sub ropotul de frunze galbene ce zboară, încă un an și încă unul, pe rând, plutind în toamne viitoare.

Să uit de eresul născut în pripă, numărătoarea să înceapă de la doi. Când ceasul ruginit, ora-și disipă, gândul să mi se-ntoarcă înapoi. Aș vrea să păstrez totul intact, ca pe o frescă antică

să-mi rostogolesc lumina pe furiș să-mi cioplesc starea de spirit conturu-i de forma nimicului să-mi caute osemintele-n iarbă încolțite în strigătul ferm al iubirii să mă las răpusă de

Þinându-ne de mână, potecă peste timp bătătorim, rămân în urma noastră, flori albe și glasuri de copii. Din când în când, ne-mpiedicăm de gloduri și ne dor, mâna îmi strângi și mă

Gândurile scrijelesc pereții somnului, sparg barierele voinței, difuzându-și în toiul nopții, ideile, aspirațiile, într-un mod cât mai democratic. Politichia visează supremația manevrelor

..cândva.. din timpul efemer te voi culege petală de dor ..cândva cu-o lacrimă-ți voi mângâia iubirea uitată…la capătul lumii și vom fi noi zburători cu aripile-ntinse căutându-ne clipa

Ah inimă, iar te reverși peste obloanele coastelor. Printre zăbrelele sufletului zbori ca un fluture. Crești până la umăr, până la ochi, pân’ la călcâi. Cu brațele te cuprind, cu coastele

de ce te-avânți cu fruntea-ți brăzdată de înțelesuri să-ndrepți cu pieptul tău înțelepciuni îmbătrânite-n vijelii să-ți cari pe spate crucile pe stânci având răbdarea oțelită-n amintiri iar

Dacă viața îmi va spune, să-mi sprijin tâmpla de-al ei pas, i-aș respira ovulul moale, l-aș fecunda fără răgaz. Pe trepte de aer, spre ea aș urca, dmineața în zori . Într-o spirală-n jurul ei

ca și când niarne nu am băut destul setea arde continuu gura strepezită de la sărutul buzelor aride ale pietrei prefăcându-mi instinctul într-un ins avid și nesătul de cunoaștere

jucau în razele de soare imagini neobișnuite ale unei lumi invizibile n-am înțeles ce căutau aici în soarele meu și de ce tocmai în existențialitatea mea mișcări persuasive mă stârneau să