Poem

Iubire. Cuvântul acesta, născut din jertfa supremă, creația divină mi l-a dăruit. Încă de când eram o formă amorfă, eu îl inspiram, el mă hranea cu iubire necondiționată. Prima oară l-am respirat, când am plâns întâia silabă, apoi iubirea mi s-a cuibărit în privire, în zâmbet, în gângurit, a fuzionat cu iubirea de la sânul mamei, din cântecul ei, se multiplica în mâinile ei. Mai târziu, s-a transformat într-o lumină, a cărei culoare îmi arăta totdeauna drumul. Astfel, am început s-o cunosc mai bine. Adeseori o simt prezentă, și-n alte priviri. Acest cuvânt, născut din jertfa supremă, nu-i pronunțam încă numele, îl trăiam. Simțeam că aveam un fel de acord mutual, construit umbelifer peste sufletul meu. Mă hrănește în continuare iar prisosul îl revărs pe flori, plante, animale, însă omul, omul este habitatul ideal, unde germenii iubirii încolțesc, prind rădăcini și înfloresc, aici este raiul ei. Iubirea se metamorfozează în forma supremă de extaz. Simte, suferă, visează, purifică și eliberează. Interesant mi se pare, cum contaminează iubirea. Prin atingere, vizual, chiar telepatic, ea te invadează fără ca voința, să aibe vre-o contribuție. Omule, nu ai cum să te ferești, ești condamnat înainte de a te naște la iubire, devii un înaripat, să poți pluti în primul al doilea sau al noulea cer. Dar există un impediment, iubirea se poate altera, se poate pierde. Încă n-am învățat să pun stăvilar, pe fluviul care îneacă iubirea, să opresc-n baraj cuvântul care o șubrezește, să-l elimin și să-l înlocuiesc cu antonimul său, transformâd astfel,întunecatul “nu” în imaculatul “da”, și… să spun mai des “te iubesc”. 17 februarie 2010