Rita Graban

Intre noi intrebari kilometri raceala Intre tine si sufletul tau tacere Hm, te-ai certat cu constiinta din tine caci avusese curajul sa se planga Eu - banal spectator

Stii de ce s-au cladit biserici? Ca sa intelegem ca Dumnezeu plange. Si stii de ce plange Zidarul? Ca nu-ntelegem de ce cladim biserici.

Iti iubesc ochii si vena respirand sub lobul urechii Iti iubesc visul crescand rotula obraznica putin genunchii vineti talpa calcand Iti iubesc trupul cand dorinte-l framanta Iti iubesc

Te ascult perle de apa in mine curgand cautand scurgerea ras de copil peste mine cazand inspre jos nemurire visand Te privesc frumos ca un zeu inspre mine cazand nu-ntelegi ca in viata

Ma faci sa simt versul ca pe o corvoada silabe-aruncate in fantani inverzite ma faci sa pierd sensul stupide miscari in triunghi curge timpul de sus catre cele 2 laturi ale mele cazand Ma

Fir cu fir farama cu farama un zeu necajit inalta un zid vorba cu vorba traire cu traire imi aratase cerul, luna, un Olimp Vanturile spulbera cuvantul si-n urma trairilor infrante,

Sadim seminte-n gandul implinirii recolta-n samburi pare sa invie Si tot asa, cladisesi biserici mult prea inaltate o alta Ana taciturna zidind incet in mine: pereti decojiti de-atatea

18 noiembrie 1996 Scriu dintr-o disperare absurda de a umple un gol, dar si de a recupera cei mai frumosi ani ai vietii mele... Mi i-ai furat, iubite prietene, mi i-ai luat ca si cum ti-ar fi

12 august 1994 Cand scriu aceste randuri ma gandesc la ceea ce am trait in diferite etape ale iubirii mele. Mi-e greu sa gasesc cuvinte, ma doare sa deschid rani, dar e un castig sa stiu ce se

22 iunie 1994 Iti vorbeam despre un prieten plecat prea devreme pentru a-i fi putut multumi, iti vorbeam despre cautarea mea incordata a unui cuvant intre "tu" si "dumneata". Un cuvant pe care sa-l

17.VI. 1993 E o pacoste a timpului nostru. Si se numeste Timp. Ma frange si ma innobileaza, ma sting in sinele lui si renasc cu fiece clipa din aluatu-i neframantat... Iti scriu de teama ca nu

Carusel rosu un koala de plus cantec de leagan murmurat bunici albiti, un trenulet un ras plenar, de toti visat si doar culoare Sa cresteti voi, eu mic sa fiu nici dor de stele sa

Lovesti in mine cu silabe-n care lacrima creste... E greu sa te rupi, e rau sa te tai de trecut de obisnuit (In paranteza fie spus, rutina e iubire nespusa) Eu la durere doar plang nu arunc

Uf, iar ne-am certat! Tu sustineai ca exista reincarnare cautai febril probe - cu spuma alba in coltul gurii - cautai frenetic silabe sa-mi explici Am inceput sa rad. Loveai iritat cu unghia

Ciori croncanind, nea sarutand sprancene. Ochi intorceau trecatorii: doar umeri lasati imbracati intr-o ie o umbra prelunga pe zapada intinsa sandale cu talpa de pluta si pleoape viorii

Recitesc pagini pe care nu ti le-am transcris niciodata. Mai 1993. Revad o perioada de boala a existentei mele. Pe care tu, la plecare, ai avut curajul sa n-o numesti zbatere! Tu... Omul ce ma

rasarit de luna in soare rasfrant am soare-n fata si-n spate secera aurie si trec prin viata atinsa de raze insorita inlunita cu cerul deasupra cu negrul rotindu-se dedesupt cu sufletul

Ti-am spus? Dau ciresii in fruct Rosul ardent navaleste in vietile noastre Nu, nu ti-am spus nicicand ca ma topesc, ma dizolv in toamna-amaruie ca verdele-n cranguri nu substituie putrezita

N-am imbracat niciodata rozul asa cum nici tonul alb nu-l port decat infratit in culoare N-am crezut nicicand in speranta eu doar am sperat. Asa cum nu cred niciodata in drumul din fata ci doar

fiare cuie sarme ici-colo o halca de carne ma petrec alene abia ma fixez pe proptele inrosite pe dinauntru doar cuie ce insangereaza sfera din sarma si-ncep sa ma rog intru ruginire ca

Invechite plaje solare in pesteri arzand a golire nisip ridicat in spinare de pescarusi plutind in dormire e verde crangul afara e verde campul din mine o biata, dulce povara e fusul orar

Mai stii ce mi-ai spus? Sa fac bine sa tac o ora un veac un cuvant si de atunci am mereu fereastra inchisa. Imi tot aduci carti, dictionare poate-poate voi invata sa vorbesc. Dar ce nu stii

Durerea celor plecand e mai apriga Cei ramasi curs lasa-vor plansului intern ca apa siroind in visare liniste amara stearsa-n credinta albita-n nefiinta cersita-n silinta ca ruga spusa-ntru

Inflorim pe dinlauntru crengi razvratind in afara Primavara-n talpa drum ducand inspre coacere Sani infloriti in magnolii intinsi pe liniile din palma Barbu scrie: \"Vinovat e tot