Croquis 6

18 noiembrie 1996 Scriu dintr-o disperare absurda de a umple un gol, dar si de a recupera cei mai frumosi ani ai vietii mele... Mi i-ai furat, iubite prietene, mi i-ai luat ca si cum ti-ar fi apartinut a priori, ca si cum s-ar fi cuvenit sa-i detii in virtutea unei virilitati, a unei conditii superioare. Nu-mi pare rau ca mi i-ai sustras, ci pentru ca nu au fost plini, desavarsiti. As fi vrut sa fie plini de fericire si iubire, ca macar sa fi avut si tu un castig! Iti scriu, iubite prietene, din teama de a nu fi obligata sa admit ca doar asa te mai pot avea cu mine... Simt cum, cu fiecare minut, cuvintele seaca, se sting, se mor. Nu le mai am, nu le mai gasesc si ma ingrozesc: ce ma fac fara ele? Mi-e teama de infrangeri, mi-e teama ca nu voi putea spune tot si ca se va stinge totul intr-o buna zi. Atunci cand nu va mai fi soare in cer pentru mine, atunci cand nu voi mai astepta un telefon, o scrisoare, tremurand sa nu fie cea din urma. Atunci... Dar pana atunci ma rog cu fierbinteala nisipurilor din indepartatele Bahamas, cu caldura rugilor rostite de copii in ajun, ma rog sa fii fericit - mai fericit decat mine, decat toti oamenii Pamantului! Sa ai puritatea zapezii, bucuria colindei in Craciun si tacerea apei in pesteri sau in ocnele de sare! Da, Doamne, sa aiba o viata lipsita de esecuri, de ura si minciuna, de rau si pacat, da, Doamne, sa aiba mereu o sansa in plus fata de mine! Da-mi durerea din cupa lui s-o sorb, da-mi dorul sa-l port eu, ura s-o suport, esecul sa-l privesc in fata, minciuna s-o spun doar eu, pacatul sa m-atinga doar pe mine! Da-mi, Doamne, durerea intreaga inmuiata in otetul urii, al josniciei si in negrul deznadejdii! Mai bine sa le am doar pentru mine. Iar lui, presareaza-i drumul cu metafore si bucurii, cu timp si iubire... Si nu uita, Doamne, sa-l porti intr-o iarna tarzie spre mormantul meu uitat, sa-l aduci si sa-l faci sa-mi cante un colind... Si apoi sa se stearga orice urma, orice amintire, pentru o usurare a sufletelor mari, a oamenilor carunti de atata bogatie, de atata fericire si atatea impliniri... Iubesc aceste clipe cand te vad multumit, asa cum n-ai fost alaturi de mine. Iubesc aceste ganduri ce ma incalzesc. E iarna. E frig. E inghet. Si-n seara, doar cateva note muzicale, o lumina obscura ce ma invaluie. Si o moarte. Plec, iubite prietene, plec... Si cu mine se stinge acel unic lucru pe care ti l-am cersit cu staruinta. Acea unica fiinta. Uitandu-ma in ochii ei, parca mi-as fi zarit propria privire. Si totusi, ceea ce m-ar fi fermecat era faptul ca ar fi fost altfel decat mine. Ar fi fost un Musafir. M-as fi pregatit sa-l primesc, m-as fi bucurat ca-mi ramane alaturi si, cat ne era dat sa fim impreuna, as fi facut orice sa se simta bine. Timp de cateva ore, cateva luni sau cativa ani. Si daca ar fi plecat - caci nu putem ramane impreuna o vesnicie - i-as fi dat drumul simplu, bucurandu-ne de a fi fost unul pentru celalalt traire. As fi... Dar ce mai conteaza ce as putea adauga? Vietii mele nu i se mai poate adauga nimic. Si nici macar lua...