o toamnă subliminală
infestează pielea frunzelor
care invocă o lume
demult apusă...
răpusă...
cu o lovitură și un țipăt...
târâți în viață
în ciuda împotrivirilor noastre
ne-am uitat de
două umbre în întuneric
împleticindu-se...
în acest labirint nepăzit de soare
poate chiar făptura ta mi s-a arătat.
și îți vedeam ochii încă limpezi...
ochii tăi, încremeniți în așteptare
și
am ajuns la capătul puterilor
după atâtea nopti de veghe...
un suflu tainic vuiește năprasnic
în pragul iernii
- e urletul haitelor ieșite din munți-
cum urlă vântu- n crugul bradului
când
la foc tihnit
în noaptea stinsă
sub luna-ntunecată,
roșie, aprinsă
în inima pădurii reci
ascult cum vantul
piere printre crengi
și nechezau sirepii...
cătam la foc
cu ochi
rătăcesc spre noapte
pe câmpuri uitate
prin hrube bântuite
de voci sparte, telurice
ce invocă o stare
în spiritul a tot ceea ce este
înflorit într-un joc ce nu-i....
veșnicia, ne scapă oare?
plutind în tăcerea mării nemișcate
torente de sânge proaspăt
se revarsă în venele deschise
amorțite de frică și frig
sub un cer negru neînstelat.
ultimul cuvânt nu e niciodată un
orizontul spasmodic
anunță o iarnă perpetuă
și uscăciunea văzduhului
mă aruncă în hăuri fără fund
lacuri de vomă, sânge și puroi,
mirosind dulceag a putrefacție
în beznă ești...
...altfel...
Cândva,târziu, mi-oi aminti
De tot ce-a fost și toate,
Cu ochii reci îmi vor zâmbi
În crunta neagră noapte...
De-oi întreba de tot ce-a fost
Și n-or ști să-mi răspundă
Voi regreta doar orice
spune-mi ce vești îmi aduci de dincolo?
o lună nouă
se-mplinește peste munți
și vocea vântului
cioplește-un cânt în amurg
umblăm pe cărări nebătute
sub un cer căzut și-afumat
umbrele
întinderile nesfârșite de ape
deasupra lor doar stelele mai sunt
stelele de mare ale unui cer fără lună.
privesc dansul grotesc
al valurilor înfierbântate
și știu că mai sunt
și alte neamuri
behold
embers are fading
in the distance beyond
your eyes...
winds were asleep
against my silence
another beauty
sad and stern
reached the long sought peace
your misty breath
soarele palid
bâjbâie printre cețurile dese
înnegrite de apus
cu smârcuri de umbră
difuz si timid
se scufundă
în cele din urmă
în pântecele unui lac
și a doua zi
se naște din nou
nu-s împăcat cu mine
dar nici nu mai aștept
iertarea nimănui;
ca muntele neîmblânzit, ca vântul
nu cer nimic, nici măcar îndurare;
în fața unui soare orb, înfrânt,
șopti-vom iar când noaptea va
RF