Raul Huluban

Impresia comunicarii, a scrierii pentru el este evidenta dar cu cit mai adinc ar fi daca ar exista realizarea indreptata voit spre cititor si pierderea, invaluirea in acesta...

Foarte puternic acest text. Cuvinte putine, versuri lasate singure, un dozaj incredibil in acest text iar amestecul final se lupta elegant cu Nora Iuga si al sau ultim volum de la finetea expresiei, la coborirea in sine pina la iesirea din text -nu neaparat suprareal-. Ai ajuns intr-un moment al scrierii cind viata desprinsa din texte este viata.

Cred in acest jurnal al tau cu fiecare scriere care il intregeste si il poarta mai departe, spre urmatoarele scrieri pina la stringerea lor pe hirtie care va concretiza travaliul sau. Nimic nu se repeta din anterioarele file, micile reluari –doar- din planul ideilor putin se resimt si apar mereu sub alta forma inglobind un sens mai puternic si intregind ceea ce inseamna/ -si- presupune sensul, chiar daca alcatuit din fragmente, fara o linie care sa conduca demersul jurnalului (motiv central) circularitatea se resimte in sfera existentei textelor, al viabilului si fluidului lor. Nu pot sa nu spun si ca ma intrebam care ar fi textul prim din volum atunci cind acesta va fi incheiat (cu toate ca mereu il vei fi scriind) si ma gindeam la “Tandru de toamna”, la profunzimea lui simpla (nu simplista) de a deschide sensibilitatea si care aproape ca poarta rol de prolog, cel putin in viziunea mea.
Apele negre, revarsarile lor, poarta, cred, semnul vicisitudinilor la o prima interpretare insa sensul merge mai departe in subtilul nelamuririi si nestiutului de dincolo al lor care il pot purta, marcind prin sentiment concretul si rasfringindu-se ulterior in ce este dincolo de acesta. Intimitatea vocii textului este mai profunda si marcheaza mai grav continuarea jurnalului scris pina la aceasta fila, ea nefiind intima prin intimplarile proeminente asternute aici decit prin tonul, vocea si nuantele redarii interioare – o realizare majora a scrierii tale.
Frazarea este una spre musical, tonul, revenirea in sfera interioara creste si descreste subtil prin trasarea unui concret (inceputul), apoi trecerea in sinele profund si revarsarea acestuia in nuante puternice pe care le poarta, imagistic, reluind cu rolul intaririi, si in final revenirea spre inceput si dominantul accent interior.
Darius este purtator de alte valente in acest jurnal, chemarea lui intervine mai tacuta dar prezenta, continua sa fie stilpul principal, major, chiar daca mai in-departe indus si de tonalitatea scrierii a penultimului paragraf.
Mijlocul textului, “aș face din trupul tău al doilea trup al meu”, este incredibil de curat realizat; ideatic si estetic, iar interpretarile le voi lasa cititorului, dindu-le peste vreme. O extraordinara scriere.

Text cumva 80ist prin surprinderea exterioara, chiar daca la tine se resimte o pseudo-implicare. Doar ca textul nu produce nici explozie si cu atit mai putin implozie. Spun eu impreuna cu Emilian Valeriu Pal.

Daca ai uita ca l-ai scris tu si l-ai citi apoi, ti-ai da seama ce a vrut sa spuna \"autorul\"? Eu si Emilian Valeriu Pal.

Asa, un text in pictura, ducem lipsa de astfel de fapte care curg. Eu si Emilian Valeriu Pal.

Imi place*

Gindurile foite intre miini e ceva foarte frumos si nu cred ca merita explicitat ca fiind rugaciune. Imi fiorul tainuit si mentinut pina in final. Eu si Emilian Valeriu Pal.

Ce merita din acest text e
\"Zidul nu mai ține casa de grânar,
Pe bancă cu o ultimă pâine și Brumar
Ascult o ultima femeie\",
restul e vorbarie goala fara fond.

\"E o poezie buna. Poza stirbeste mult din text.\" iti spune Emilian Valeriu Pal.

nu te-am apostrofat, ti-am zis direct si frumos ca ai gafat urit de tot. nici urma de apostrofare si nici chiar de ironie. scuze n-ai de ce-mi cere.
e iritant sa vezi comentarii bombastice, goale, atita tot. daca nu scria numele tau sub primul comment, as fi zis ca e scris de vreun alt oarecare lipsit de vreo ocupatie. nici al doilea nu se departeaza de elasticomanie dar ai niste sublinieri remarcabile. n-o lua gresit, dar daca tot ai nivelul respectiv si capacitatea de-a scrie un comentariu interpretind individual, fa-o, scuteste un autor valoros de superlative si cuvinte care nu spun nimic - like first comment

draga Enache, e cert un lucru: ca acest poem e bun si da, merita stea, dar parte de comentariu pe text nu a avut.
apoi sincer, ai facut o mare gafa: Ioana fire simplista? din contra. o fi vorba de simplitate, dar asta e cu totul altceva.

in fiecare text din ultimele postate aici si nu numai am gasit scurte pasaje sau fraze care au taiat cu adevarat si m-a bucurat lucrul asta pentru ca de-un sanatos interval de timp iti vedeam poemele construite pe imagini si prin imagini, comunicind prin ele si ridicind prin ele. ei bine, intr-un poem anterior am vazut ceva asemanator cu Dan Coman si mi-a cazut foarte bine asimilarea facuta intre scrierea ta si a lui, iar in aceasta, ceva din Linda Maria Baros - pasajul cu \"un lup\", sinele si metafizica aferenta; pur si simplu viabil. te vad si mai personala dar in sensul de apropiere cu persoana ta, nu neaparat acea intimitate vulnerabila intrinda in poem; parte potentata si prin simplitatea si uniformitatea spre care coboara incheierea.
\"nu pot să respir cu gândul la cea care va rămâne între lumi și-mi va rătăci numele\" - mi-a placut, e foarte frumos (si foarte, foarte aproape de mine, ma sperie cu adevarat);

și ce mă mai bucuram că te prind filosofic, și ce-mi mai aminteam de silviu gherman și-a sa resimțire a unei priviri peste umărul lui când scrie, atent fiind să ofere mai mult decât ea poate da, și-mi ziceam că uite ce mâță poate fi pisica aia... dar merge și o constatare relaxantă vis-a-vis cu jurnalul

Referindu-mă la asimilările, schimbările și autodepășirile acestui stil propriu în care (te) scrii, consemnezi și creezi, observ noutatea compunerii vocii poemului; și anume: dacă până acum puterea și viabilitatea unui poem luau în special viață prin plasarea constantă a eu-ului în cadrul scrierii și revenirea ulterioara a sa, încercuind trecerea pasajelor și tălăzuirea acestora (sau și o dorință de manifestare întru totul a scrierii), acum însă vocea poemului se strânge unitară având nu putine funcții, printre care și cea de liant a pasajelor și plasarea eu-ului într-un fundal apropiat redării accentuând tema și întâmplările care duc la scriere și nu trăirea eu-ului prin ele și a tumultului aferent. Voce aflată (în)spre altfel de eleganță, grație, fermitate dar și detașare înlocuind crearea prin eu (și asimilările venite din exterior) prin ajungerea la crearea prin (creare/) voce, prin sine, înfăptuire prin înfăptuire - (Spațiu, Adevăr, Zid, Cer. cu sau fără majuscule). Superb.

Despre aceste ziduri (off topic fiind acum) îmi aduc aminte de Teodor Dună care ajungea in centruum-ul unei filosofii proprii (aplicabile sau nu volumului \"trenul de treișunu februarie\" dar care oricum diverge spre gândirile / concepțiile literaturii exterioare cadrului său / nostru a folosirii simbolului și tematicii zidului / zidurilor și chiar indirect, sugestiv, plasa o ieșire spre echilibru: aducerea la neexistența acestora și pierderea însemnătății lor. Desigur, aplicabilă poemului tău nu este tocmai datorită imprimării sensului central, eu doar aduceam în discuție acest zid-element atat de important. Dar, totusi, cat de a noastra poate fi incercuirea prin... voce.
Acest poem imi aminteste de un cer clujean al lui septembrie 1993

în ce privește \"oamenii poartă gecile la subraț/ alte identități\" mi-a scăpat din vedere tocmai răsfrângerea sa ulterioară când comentam dar în momentul citirii am remarcat finețea continuării și viabilitatea sa. despre acea rescriere nu-mi doresc să par pedant, alege varianta care crezi că merge pe unitar și unifor. ce mă deranjează pe mine acolo e tocmai acel prea uniformizat și înclinat spre a explica, \"dimineața e\". în rest, merci de seara asta și de spațiul de sub textele tale pe care mi l-ai alocat. noapte bună cu texte și mai bune.

la acest vers aș renunța: \"oamenii poartă gecile la subraț/ alte identități\" pentru că e doar o măruntă explicitare prozaică.

aș rescrie
\"dimineața e doar un alt rid
bun de coborât în zațul cafelei
(ceașca asta pare atât de înțeleaptă)\"
în
doar un alt rid
bun de coborât în zațul cafelei
e dimineața
(iar ceașca asta pare atât de înțeleaptă).
pentru ca \"dimineața e\" este una dintre abordările semi-personale des întâlnite cu tentă sau melancolică sau aflată la polul opus, iar la tine acest construct erumpe în forță, conferind stabilititate și personalizarea aferentă, eu aduc acuza formulării (precum celebrele \"astăzi am\" / \"azi nu voi mai...\" etc) facile și cred că varianta mea aduce gust și în special atrage prin formularea imaginii + vocea din fundal a parantezei candide.
dinspre mijloc, poezia înaintează bine strângându-și pâlnie sensul central, cu adevărat reușit.

.

așternerea mâinilor la sfârșitul fiecărui vis (accentuând asta prin repetarea cuvântului \"mâinile\") conferă maturitate atât imaginii, sensului, cât și a construct-ului și gândirii acestuia. (bila albă)
cunoști însă și tu vulnerabilitatea ideii-imagini \"vis\" și amploarea anostă căpătată în cazurile când nu este însoțită de elemente proprii, lăsată fiind de izbeliște, luată ca o referință oarecare trimițând involuntar spre un oarecare romantism / romanțios. cu alte cuvinte, acel \"vis\" e luat de-a gata și chiar nu oferă nimic decât eventuala iritare și stângăcie, intervenind ulterior acele \"semne de punctuație\" care este prea conceptual, complex, dar neavând rezonanță poetică, să spun așa. (bila neagră). ce mai cred despre acest poem e că i-ar sta bine recitat de o voce feminină. din câteva puncte de vedere.

fotografia abunda in detalii dar niciunul captivind in mod anume. logic, apropierea lumina / frig e sesizabila, doar ca versurile cu imaginea nu fac corp comun si nici macar nu se sustin; insusi textul nu e credibil.