Ramona Rusenescu

Strânge ridurile, mă strecor printre ele să-ți topesc literele de ceară, ca pe ouă-condeiate, surâsul. Adună bob cu bob înstelările și fir cu fir mările să-ncojor stabilopozii cu

Ești sărbătoarea trupului meu, cocoșii își strigă la încheieturi zorii, clopotnița gri geme de înălțare, mă înfășor sub obșteasca ta ținere în brațe. Începe-mă trist și răbdător, ca și

Mă primești în sala tronului, purpuriu mă pudrez, pereții cu tapet înflorat se subțiază devenind vitralii, mă frâng la picioarele tale, scotocesc prin faldurile lipite de costumieră pe coapse.

Mă învelești în zdrențe colorate, fetișuri ale tinereții tale power-flower, abandonate pe bastioanele răsfrânte fugar conform opticii vârstei, într-o ambiguă neștiință. Te joci cu genunchiul

Să te iubesc în stilul meu: pe masă căpșuni aburinde de rouă, să porți pulovere pe gât în care-am adunat mii de ochiuri, cafele fierte, cu zaț, motanul golănindu-se la picioarele

Mă întind cu vestul și nordul sălbăticit pe catifeaua ta verde, descriindu-mi la nesfârșit senzația că ești. Urc, călătorind în plic galben, spre vârful erodat al trecerii tale în

Rămas de cu toamnă în corola de mac, absent la lansarea grâului pe orbită. Mon doux coeur topind iarna cu nimburi pe creștet, de pe cand mă credeam popor francofil. Liane golașe arunc

Somnul tău avea peceți subțiri așezate-n sânu-mi gol. Apoi, s-a-ncolăcit în joacă pe glezne, unde începusei excursia de studii.

Stabilesc reguli noi pentru zidirea sub baldachin. În primul rând, piețele cu porumbeii cățărați la nori vor fi în totalitate acoperite de umbra ta. Răsucește ușor piciorul când mă ții

Mă lipesc de tine ca de un perete cu mușchi, granița nordului mi-e tunsă scurt, breton peste îmbujorările mele. Mă înnebunesc într-un șotron, tu îți pui trotineta drept gaj pentru

Stăpânesc bine arta seducției îți suflu în ceafă descântece noi, zațul din ceașcă la prag îl presar deasupra să umble cu ghiocul. De-ți aflu gura uimtă tiptil îți strecor mierea din

te găsesc ghemuit într-o sinapsă lungă faci șiraguri întregi în alb-negru anonimul venețian concertează alături alămuri se sparg în gondole cadranele urcă în coarne ore de-a valma urnindu-le

Vin la templul tau invaluit in iederi ruginite, pe trepte las ofranda asteptarea, febril ma amestec in scoarta copacilor, preling ani lungi in inele, adulmec mugurii stransi pe oase

Mă așez pe gura ta cu îndăratnicia unei clipe, închipui colaje cu bujori, princiar gestul tău de-a îmi dărui acum un nume, de parcă ar mai conta că n-am sticluțe cu esențe de purificat

Îmbujorată până la sânge mă îndop cu depărtare, ochiul tău liniștitor se frânge pe un superb gât de lebădă mare. Te ascult cu un mănunchi de cumințenie în pârg, lăsat la crescut pe

Te-am adus in Schei, stradă cu nume latin, pentru iluzia de-a fi împreună. Ai destupat sticla, de douăștrei de ani, rămasă acasă, in beciul sordid. Mă acuzi de schimbarea aromei și-a

Senzația mea este că te spulber cu fiecare frază ce-o lungesc spre tine, alintul mi se strânge șomoiog pe la încheieturi, am o stricătoare boală de oase, devenind flexibilă pâna la

Albastrul n-a fost prima mea culoare. Albastrul n-a fost prima mea neîmplinire. Am trăit întâi într-o boală sidefie, într-o boabă de dor verde între ierburi cât bradul. Prima mea iubire

Sufletul meu întins pe tarabă, până toamna târziu: amintiri la legătură, un kilogram de speranțe, o grămadă cu neîmpliniri, la sac cele neîntâmplate, inima la bucată. De cum roșesc

Se prinde norul iar de plopi izbindu-se cu-accent marin sta vara franta intr-un cot pe tarmul prins sub aur copt. Te temi de ploaia ce-o sa cada pe coarda albiei golite, te temi de

Mi s-au prins păsări de mâini și-aripi mă dor deja în palme, și unghiile-s scoici din țările calde și freamătă sânge în degetul mare. Pe linia vieții albită de sare e-un zbor alintat în

Noi nu am dansat niciodată de aceea îmi voi lua pentru joi surâsul de bal mă coafez ca într-o pictură naivă sparg oglinda ciobul de ghinion mi-l agăț la gât talisman. Apoi rochia cu poale

Luna aproape plină veghiindu-mi veghea de noiembrie și mirosindu-mi brațul cu aromă de piele și mare, braț pe care l-am fluturat de câte ori mi se părea că pleacă marinarii. Sunt

Iarnă cu tivul descusut la haină se târăște pe alei. Alb, prea alb pentru bucuria din noi, depărtare prea mare pentru nebunia în doi. Îmi dau drumul la ploi, șiroind pe obraji cu păsări