Raluca Oprita

Despre lucruri vechi, atât de vechi încât nici bătrânii nu le mai aminteau - poate cei de la începutul veacurilor - despre cele unice, devenite sacre despre o lume devorată de

Te uitai la mine ca la poarta închisorii. Între brațele deschise ca o groapă confortabilă, mai cumsecade decât propriul destin îți citeam iertările ca pe-o execuție într-un fel

Fugim într-un spațiu tot mai strâns scormonim printre durerea scursă ca un străin în clipele lăuntrice și timpul din afara noastră înăuntru se pot citi adânc rădăcinile tăcerii

Tărâm doar de tine străbătut, îl respiri adânc, e iarnă. Ai intrat în decorul unui anotimp uitat de vremea când pașii își iuțeau înțelesul, privești cu valoarea unei tăceri întinse între

Câtă poezie neagră citești din ochi cum versurile grijulii descântă peste noapte boabe de pământ să dospească lumină Mihai este neînchipuit de multă poezie în jurul nostru

Ați văzut vreodată cum ia formă urmarea lucrurilor din punctul de întâlnire, din punctul lor de înțeles cum pulsează culoarea. Uite! Te-am așezat la întâmplare am început prin

Opacă liniște și densă ca o moarte. Cântam și întunericul îmi ciugulea din palmă durerea. Curând noaptea mă va lua de mână pentru ultimul vis colorat. În el își găsesc cerul

Apusuri preling tăcute ziduri abia desprinse de umbră narcotice gânduri vărsate cu mir în opaiț neîmpăcată liniște ce mai caută a nicăieri de mine un

Căzuseră pe rând din cer între frunzele unei primăveri puteau zări în verdele din care s-au rostogolit peste o vară privind rotund în curcubee calea care aducea cu sine

Să respirăm sub piatră precum bezna zilele s-au dus, ca niște lucruri neînțelese căutau drumul printre numele neștiuților din fiecare început mi-au crescut zăbrele în

Acum pentru că tot am ajuns la acest tablou din amestecul de culori voi trece peste toate gesturile absente motivând cu uitarea această seară gânditoare ca o tristețe agățată de

Miracol glisat în cristale iernează târziu printre lumini măcinate de clipe imaculat toate zăpezile care trec prin fereastră mi-aduc aminte de lumea din care iarna

Și piatra își pierde din ochi lumea - singura lumina ce face suportabilă ideea că exist narcotica iubire și căutarea de tine în mine – un miracol sau un blestem ce poate să

se născuse dintr-o noapte nedorită cu secunde rupte de timp răscolea ca o spaimă fața neînțeleasă a lucrurilor se oprea rar de tot neștiut de târziu se zărea o umbră în stâncă

Drumul e ca imaginea unei amintiri închise în palmă așa cum îndreptând privirea spre înapoi simți o vreme străină cu mirosul umbrelor a uitare anotimpuri

Atingerea va trezi culoarea înserării se va furișa tăcută și gustul dulceag te va tremura în carne tăindu-ți respirația ca pe-o apăsare vei strânge totul într-o clipă o vei inspira

Nu amesteca absența în culori nuanța pământului ucide înainte de vreme totul se mistuie printre aparent nemișcarea timpului unde trăiești rar respirând din colțurile amintirilor

Cu mine de-a „baba-oarba” amețesc învârtindu-mă între pereții plânși de râsetele jocului terminat înainte să înceapă joc singurătatea legată la ochi încăpățânată să ghicesc brațele

umbrele plictisiților acestei lumi întinse pe fețele începutului uscând zâmbete ca atunci când vântul ustură pustiul de oaze neștiutoare să ceară fântânilor secătuite urletele veacurilor din