Raluca Oprita

Albise memoria fără cuvinte devenise curată de atâtea spații libere prin care doar o incantație mai curgea singura pe care n-o găsise moartea făcuse rădăcini între coaste durerea

Va trebui să mai treacă un timp peste noi și totuși nu îndeajuns să poată cuprinde înțelegerea de a fi simplu căuș iubitor de suflete prin care să pășești poarta

Mi-am decupat sentimentele le-am înrămat. La vernisaj m-au felicitat pentru arta abstractizării.

M-am lăsat risipită în cuvinte fără să înțeleg tăcerea ca pe un templu al plângerii ca pe răbdarea timpului facerii refacerii din puterea adevărului

Lasă-mă să-ți fiu oglindă din adâncul tău se ivesc sensuri pe chipul meu să fiu aripi de amiază pentru prăpastia înnoptărilor tale da, iubitule! înfige-ți

Necuvintele cum se leapădă de noi gata moarte ca și cum n-ar fi născute din oameni, din păsări, din flori, din \"piatra noastă cea de toate zilele\" ca și cum pe îngerii căzuți i-au

Într-o zi n-am să-ți mai pun sare în bucate ...ca să-ți aduci aminte povestea

Astăzi ne vom hrăni cu firimiturile rămase de la masa bogatului vom fi asemeni îngerilor cu aripi nevăzute și vom lăsa ca mulțămită mila singura care lipsește cu desăvârșire dintre

Am să mă dezic de tine cuvântule și am să cer dreptul la piatră și la iarbă să mă fac una cu voi pământule să-mi spele ploaia în adevăr păcatul și vântul să mă bată cu dreptate

Când vei ajunge și tu acele cuvinte să le înțelegi, te vei așeza sub răcoarea tihnei lor ca sub umbra unui copac, pe care îl băteai cu nuiaua pe vremea când erai mic; le vei iubi asemeni

Am murit într-o dimineață de toamnă pe când tocmai se constata că timpul care s-a scurs l-am petrecut într-o gravă eroare.

Timpul apelor și valurile acestea metalice din care temătorul cerc de foc abia își mai ridică gânduri atât de fluide sclipiri încă se mai smulg mai caută un spațiu într-o

Nu chemi tu lucrurile ci ele te atrag atât cât să le vezi pierderea lor departe s-au așezat înalt cât să le închipui aproape fără ca să doară în vremea când sensul

Toamna aceasta se apleacă în noi cu o lungă uitare dintr-un anotimp destrămat ploaia răsfiră culoarea pământului peste un parc de acum străin doar de frunze

Ar fi trebuit să fi fost un înger, dar mi-a fost mai ușor să fiu om uneori poate nici atât.

Tot ce ți-ai imaginat au fost doar câteva teste de naivă sinceritate dintr-o cumplită eroare realitatea este altceva este acel gol care te poartă orbește dovedindu-ți cu o

Ne plimbam ca o dimineață de toamnă printre frunzele rătăcite de vara a cărui nume ne era amintire dintr-o atingere neîndeajuns de aproape însemnam un spațiu pierzându-ne cu

Simt cum mi se despoaie carnea și mi se sfărâmă oasele de răsuflarea ce mi-a rămas acolo înrădăcinată între stânci.

De câte ori trecea pe lângă oameni de nisip își ascundea neliniștea în tăceri, care stânjeneau tot ce întâlneau în cale și se făcea suflet rătăcitor, ca nu cumva să prindă rădăcini și

Mi-am aruncat sufletul pe un vârf de munte ca să mi-l salvez de la potopul patimilor și din noroiul gândurilor, până ce puhoaiele se vor retrage și din trupu-mi lut, va

O să ajung să-mi acopăr cu frunze sărăcia sau cu pene sau ce mai contează în această lume plină de goliciune unde treptele au devenit gropi gropile au devenit sensuri toate întoarse pe