Desprindere

Între cer și pământ. Vise albe, nopți albe și mănăstiri ale noPții... cu aripi. Paserea nopți nu cântă.

Interesantă imaginea liniștii dense ca o moarte, o moarte-noapte ce cheamă cântul și culege tristețea. Spre adevăr aici nu se urcă, ci se coboară, adevărul nu se cucerește ci se transmite prin atingere. Este o înaintare în regimul nu al efortului ci al adâncirii în taină, al urmării îngerului ce ia forma \"visului alb\". Acel enigmatic \"mă voi desprinde
așa cum o pasăre se leapădă de cer\" pare a sugera o paradoxală lepădare de sinele-cer și revenire din starea abisală în pământul în care se aude \"somnul apelor curgătoare\", \"apele vii\" în care cerul se oglindește și odihnește. Mi-a plăcut să \"mă joc\" (un joc serios dealtfel) cu interpretarea pe marginea textului tău. Mai trec.

Viorel,
în \"mănăstirile nopții\" este cu totul altă liniște... cândva am avut-o (este dumnezeiască!)
aici,(acum) este un \"capăt de așteptare\" ca o moarte...

Florin,
dincolo de moarte trebuie să fie ceva... se \"oglindește odihna cerului\".
Da, adevărul nu se cucerește, se plânge, se atinge cu adâncul ființei.

Vă mulțumesc amândurora deopotrivă (vă mai aștept)

salut. ai sfeclito din start amestecand trecutul cu viitor. intai pasarea iti culegea pe urma \"se vor deschide...\". strica toata melodicitatea poemei.

Nu se \"sfeclește\" dacă \"amesteci\" trecutul cu viitorul într-un text, dar pot să îți spun că, recitindu-l după doi ani și mie îmi vine să \"bag creionul\" în el. Acum nu am timpul necesar \"reinventării\", dar cu siguranță îl voi reconstrui...

cele bune!