radu stefanescu

stimate autor celebru
de-mbârligată aparență,
ți-aș explica, da-i evident:
la tine, nu-i vreo diferență.

(Vasile Munteanu, epigramist)


la plebe - nicio diferență,
maestre, just. am înțeles.
dar tu nu faci o imprudență
că schimbi piciorul așa des?

Catrenele mult laudate
Ce-ti incantara sufletu',
Te-asigur ca sunt scrise, toate,
Cu-acel cu care scrii si tu...:)

(Atropa Belladona)


gîndeam că-i un secret cumva,
dar din această-nțepătură,
constat că nu e chiar așa,
văd că a mers din gură-n gură...

epigramistului Vasile Munteanu:

o, ce catrene minunate!
(mai am o mică întrebare:
profund, cu cap, sunt scrise toate,
dar, scuze, nu-mi dau seama care).

Vasile, de acord. treaba autorului e să scrie, a cititorului, să-l enerveze.
în (și doar în) acest sens, un cititor de suprafață ca mine își poate evalua limitele, iar uneori, de ce nu, succesele. suntem aici ca să (ne) învățăm.

la o adică, ce face fiecare om? se ispășește pe sine însuși - Emil Cioran / cam în contrasensul ăsta, probabil simplificînd excesiv, am citit.
realizare poetică admirabilă, pe alocuri sclipitoare (mama și-a scormonit pântecul de dorul lipsei de mine; în plisc ferind un ou. al nu se știe cărei păsări,
și multe altele), pe alocuri eșuînd în scremeri ironice fără sens (fără perpetuarea aceasta am deveni neoameni. în loc să ne iubim copiii i-am mânca). tehnic, cîteva mici erezii gramaticale, de ex. punct și virgulă după punctele de suspensie, sau virgule lipsă, sau alta, de logică formală - adevărul nerostit tace - pe care, oricît mi-ai explica-o, n-am s-o accept, așa că nu te osteni.

aici:
"păstrându-i în viață le putem purta sufletul. ne putem ierta pe noi înșine încurajându-le visele dar însoțindu-le neputința." / am citit "și" în locul lui "dar". pentru mine visul fiind o expresie a neputinței, n-am văzut nicio antinomie.

un cititor

ca instrumentar poetic, e prea mult dimov aici, dar fără vreo ieșire autentică din logica formală, deci mult prea departe de dimov.
un soi de onirism romantic ostenit, dantelărie, versificație, cam atît.
colecție de clișee de genul "uleiuri volatile din gardenii, "toamna e un văl ruginiu", etc, sau pur și simplu sîrguincioase alegorii casnice: "fețe de masă brodate cu struguri", "plicuri cu ceai de sunătoare"
atîta vreme cît florăresele continuă să vîndă tufănele...

am reținut doar "călătorii duc cu ei în valize grădini pitice de leuștean", deși mă întreb cum altfel decît pitice pot fi grădinile ascunse în valize.

p.s. ce e cu glasoarele? poate clasoarele.

îmi place cum îți iese atmosfera, cum reușești să eviți stridențele și delirul, cum transfigurezi realul și schimbi planurile ficțiunii, ușurința cu care recuperezi/resuscitezi niște clișee demult incinerate (se zice) ale avangardei. o fi ceva aici și din arta maeștrilor genului, nu știu. oricum, e inevitabil. aș îndrăzni să afirm că pe lîngă voce, ai o vocație suprarealistă, și că ar fi păcat să o abandonezi.

cu plăcerea lecturii

domnule Caragiu, fără nicio intenție de hărțuială, o chestiune de logică:

"a fragmentării vederii de suflet în bucăți-rațiuni parțiale, rupte de întreg"

- în ideea că părțile (bucățile) alcătuiesc întregul, și că fragmentarea e totuna cu ruperea, sintagma "bucăți parțiale" vi se pare purtătoare de sens? în caz afirmativ, cum vi se pare că sună "bucăți totale"?
- ce ați intenționat a spune în " fragmentarea vederii de suflet"? despărțirea vederii de suflet, sau fragmentarea "vederii de suflet" (a vederii ca simț capabil a detecta sufletul)?

două lexicale:

- credeți că formula simplă "ridicarea vălului de pe ochi" e un sinonim mai firesc al "des-zăgăzuirii vederii"?

- credeți că "intimitate" și "intimism" sunt sinonime?

și una de descifrare/interpretare a mesajului:

"acolo o să-mi fac o căsuță de piatră/ o căsuță de piatră/ o căsuță de piatră// fără ferestre" / unde, după părerea mea, nu e vorba de o "dorință de claustrare", ci de un cavou.

bancul ăla era cu aspirina. în rest, ce să zic, dpmdv, femeia are tălpi peste tot, mai ales după ce-ți devine nevastă.

nu pot zice că nu mi-a plăcut ideea
naiba știe de ce, chiar mi-a plăcut mult
dacă nu te superi - sper - pentru simplitate, am să fac obs. direct pe text
am scos ce mi s-a părut învîrtire în jurul cozii




"m-am crucificat deasupra ta
cu palmele în palmele tale

intru
schimbăm sânge prin tălpi
ne hrănim ca lupii
pe la încheieturi

suntem un sicriu în care dorm doi sinucigași
un sicriu în care încap doar cele trebuincioase
vieții de apoi
și trupurile goale ca niște biserici
nepictate încă

e șase dimineață
din lipiciunea noastră
se desprind poeme în șir de păsări călătoare"

formal - aș cîrcoti doar că emoție, iubire, tulbură, și "iubesc" (de 10 ori) mi se pare sufocant, iar din "toamna mă străpunge cu fuselajul, etc" ar trebui să scoți profundorul, pt. că e la coada avionului, și n-are cum.
iar "pudră" e prea de budoar, nu știu. aș încerca pulbere.

un scurt exercițiu elegiac (probabil, de trasul sufletului sau al unui picior afară din găleata cu demonii emfazei) în care, firește, un neinițiat ca mine e cucerit de metafore - materie în care, cel puțin aici, pari de neîntrecut.
fermecător prin laconismul formulei și printr-un soi de crescendo perfect dozat al emoției spre finalul strofelor, care par, fiecare în parte, un mic joc, imponderabil, un tablou liric în sine.
de multă vreme n-am mai citit la tine ceva care pare mai puțin elaborat, și totuși atît de aproape de ceea ce eu aș numi, pentru simplitate, poemul zilei mele. în cazul de față, din stricte determinări geografice, la fel de bulgăroase.
care, în treacăt fie spus, cred că ar merita o recomandare. poemul - ziua, nu.

invidios,

un trecător pe dedesubt

culpa, am citit margritte, și n-am citit magritte, asta e clar și trebuie recunoscut. dar domnule Vasile, în absența referințelor bibliografice, și tot în scopuri anatomic-utilitare, pot presupune că pictoru e van gogh, iar neferata e nosferatu? și dacă da, cu ce consecințe? mulțumesc anticipat pentru atenție.

în tentativa de apreciere a unui text postmodern, criteriul estetic mi s-a dovedit adesea, din păcate, insuficient (mă refer strict la mine și la modesta mea experiență de comentator nesportiv, deși fenomenul pare a fi ceva mai general).
în plus, dacă te afli în fața unuia profund intimist (expus însă trecătorilor în balconul cu vedere la stradă) cum pare a fi cel de față, în care nici nu cunoști personajele, și mai dai și de margritte (despre care inițial ai fost înclinat să juri că e femeie, dar în final ești nevoit să admiți la fel de lejer ipoteza că poate fi un pachet de unt, un taifun, sau o marcă de lansetă cu acțiune de vîrf), lucrurile se complică și mai tare.
astfel, singura abordare rămasă la dispoziția (auto)băgătorului în/de seamă pare a fi cea utilitară.
din această îngustă perspectivă aș îndrăzni să observ că:
1. izma - în infuzie, e bună pentru tratarea indigestiilor, ceea ce nu pare a fi cazul aici, avînd în vedere absența îndelungată a omletelor, deci nu e cazul să-i mulțumim șanțului pentru amabilitate.
2. amestecul bere-coniac în dozajul menționat nu are efecte notabile decît de la 3 halbe în sus, ceea ce zic eu, trebuia specificat.
3. frigul are efecte benefice pentru oase, doar dacă acestea aparțin vecinului.
în fine,
4. în general de noapte se trece ziua, cu unele rare excepții - de ex. treceri nocturne la (pe)trecerea fără asigurare peste calea ferată, care conduc la tranziții line noapte-noapte, deci dacă nu se va mai merge la lehliu-gară, succesul e oricum asigurat.

în final aș aprecia finalul, perfect opac în transparența lui, care oferă cîmp deschis oricărei întrebări fără răspuns de genul
- se poate da la somnul de veci cu broscuță orgasmi, sau invers?
- ce se poate spune despre spațiul gol dintre liniile punctate în cazul în care golul e marcat dintr-o lovitură de pedeapsă, eventual, divină? constituie el un sentiment sau un resentiment?
sau
- cînd, și mai ales cu ce scop cade femeia cloșcă peste ouă cu plod?
etc, etc

cu confuzia inexplicabilă a lecturii,

un trecător

("într-una-m". cuvînt să arate mai rău nu prea am văzut. probabil aș putea demonstra că e incorect, dar ar fi inutil, pentru că nu m-ai crede - oricum, chiar dacă ar fi ok, l-aș interzice). în schimb spiritele mari se atrag - un cafard vigilent (suflețel voinic de calfă/dîra melcului pe talpă) a semnalat-o pe ludmila zilele trecute proprietarului de site unde eram editor și acum nu mai sunt. nu că ar conta, doar așa. și culmea e că pe ludmila o iubeam. cum iubesc finalul poezicii tale, de data asta fără glumă. commul e cam offtopic, știu. ca păcătos, voi a zice da, în pana mea, copiilor mei, ai tăi, ce mai contează, la prima bere vărsată pe desenul care suntem ne trezim din trezie și ne visează alții.

"zii" cu un i. voi reveni (de întărire - revenii, reveniii).

că veni vorba de schingiuirea picioarelor, obicei vechi la tine (picioare metrice, desigur), eu unul am renunțat de mult (demult) să-ți mai fac analize prozodice.
evident, și în textul de față, ca în multe altele de același gen, prozodia e departe de orice canon, mai precis, e varză. dar interesant e că în foarte puține cazuri lucrul ăsta supără, așa după cum au observat și antecomentatorii mei. marea majoritate a ruperilor de ritm, a strofelor cu metrică alandala, sau a remixurilor cu vers alb îmi par absolut fermecătoare la V. Munteanu. sigur, e un truism să afirmi că nu merită să sacrifici sensul în căutarea unei rime spectaculoase, ori să bagi un epitet sau o conjuncție de umplutură doar să-ți iasă măsura, dar e vizibil că nici nu te străduiești, domnule. oricum, căutat sau nu, nu știu, rezultatul e (foarte, super) pozitiv. ceea ce astfel poate fi numit, de-acum încolo, stil, dpmdv, să-ți trăiască...

elegie, poem de atmosferă. sigur, se pot găsi unii în stare să afirme că la fiecare silabă le-a explodat o idee inedită sub talpă, și la fel de sigur, nu i-aș contrazice, deși pentru mine tot ce mi se pare că am găsit aici, și contează într-adevăr, e staticul, descompunerea, abandonul, retorica melancoliei.
în schimb nu mă pot împiedica să observ niște chestii, de ex. că fierberea copilului în mămăligă sau viceversa am mai citit-o pe undeva, posibil la tine; că dpmdv, "p-un" nu e necesar, era suficient "un"; că înghesuiala "răsună-vuiet-glas" din ultima strofă îmi lasă impresia de umplutură prozodică; în fine, că mi-a plăcut rezonanța secundară a acelui final "ipostas", de nu mi s-o fi părut - dar prefer să nu aflu.
aș lăuda mai mult, dar sunt în doliu după ludmila.

un cititor

subscriu. ar mai fi inițiativa de a plasa un steguleț cu tricolorul pe fiecare loc din stadion, interzicîndu-se accesul cu alte tipuri de steaguri, chiar fără băț. evident, de regula asta aflai la intrare. aveai de ales între meci, și abandonul steagului. curat, civilizat, european, fix într-un tomberon.

Ștefane, cioburile ori stau prin aer - prin, să-i zicem, aerul stelar - (la drept vorbind, ar trebui \"în aer\", \"prin\" evocă deplasarea), ori stau pe fire, lîngă ciori. și dacă instalatorului cosmic i s-au spart geamurile, și geamurile nu i-au căzut, rămînînd alături, ce caută stîlpii electrici cu ciori între stele? în rest, ai 2-3 chestii mișto aici, dar și multe care ar putea fi spuse oricum, fără a jena discursul, de ex fragilitatea maturității - maturitatea fragilității, împușcături cerești pe coapsa senină a iubitei - împușcături senine pe coapsa cerească a iubitei; și de ce \"îi transpiră în palmă mereu\". \"mereu\" strică ritmul și nu spune nimic; și de ce \"dar nu i-a lăsat o lăscaie\"? ce e contradictoriu acolo? respectînd regula jocului, adică nonsensul bine temperat, eu zic că nimic. și de ce neapărat \"multe\" gloanțe. cîteva ar fi fost de ajuns. de data asta, nu.

p.s. mai e \"în spatele gingiilor\", care putea fi spus cît se poate de simplu \"în gură\". în treacăt fie spus, îl ascunde degeaba. suprarealistă sau nu, iubita îi va detecta oricum ciocul de pasăre moartă între/sub/peste/în fața/spatele gingiilor, cu limba.

părerea mea.