radu stefanescu

în ciuda unor (cred eu, aproape inevitabile) clișee asociate formulei poetice alese (unele dictate de necesități de ritm și rimă, altele, devenite, după îndelungată utilizare, aproape rituale), o fină autoironie, știința construcției, și lejeritatea discursului salvează acest poem clasic nostalgic de patetism și melodramă, de vetust.
da, și tehnica - impecabilă.
aprecierile mele, domnule.

prea multe redundanțe, prea multă învîrtire-n jurul cozii

multitudine (?) - atât de multe
ghem - de fire (toate ghemurile de fire sunt, cu excepția tie-break-ului, care e degeaba)
incandescent - roșu
dinăuntru - din mine

și titlul, mai lipsea un desen

dar e primăvară, se iartă :)

(o părere)

pastișă dinesciană - desigur, departe de strălucirea originalului, și aproape complet ratată prozodic (ritm, măsură, rime sărace de manual, gen tari-mari, vor sclipi-voi clipi, etc)

și să fiu iertat, domnule, "păduri" nu va rima niciodată cu "scuturi", e doar un exemplu. era să zic de tulburare de auz...

versul 2, unde juxtapunerea "brusc cam" îmi pare un soi de fractură logică, în plus, acel "c-c" sună rău

cred că e mai natural "se îngustează brusc"

în rest, subscriu antevb.

nu pot argumenta de ce-mi place poezica asta, probabil mă aflu în starea potrivită. sau e ceva care sub analiză scapă ochiului, ghiocului. în fine, ia-o așa.
tot așa, fără să-mi pot explica, ultimul vers mi-a dus gîndul la o poșetă.

"și că viața mea se zbătea la doi pași
ca o poșetă
lucioasă și neagră"

recunosc, prima oară "cuțit solid, cu lamă lungă, subțire" mi-a dus gîndul la un simbol viril, mai ales că mai erau "creioane și alte pixuri" pe-acolo, mai în off, da erau, și strofa 2 curgea cam tot așa. dar, cu toate că interpretarea finalului în cheia asta vitalistă părea să-mi dea ceva dreptate, după ce v-am citit am abandonat ideea, și m-am întors pe urmele lui MV, la Borges, la metal și presimțirea omorului, și da, subscriu, e foarte bine scrisă, n-am găsit niciun lest, nimic de strunjit, cel puțin eu n-am găsit. aprecieri, adrian, și scuze pt. gîndul păcătos.

adrian, eu cam așa am citit:


de-aș avea puterea să-mi omor câinele
în agonie
să-l privesc în ochi
și să-i spun
"asta-i tot prietene"
cred că m-aș obișnui binișor cu moartea
și ce-o mai fi

după

ziua când deschizi fereastra
și le spui lucrurilor
pe nume
pentru prima oară

adică vieții viață
câinelui câine
omului om
morții moarte
etc

ziua cu tusea
(întîi afară apoi înăuntru pînă-ți crapă ecranul)

ziua sufletului
(cu mîna care i se-așează pe umăr)



(aș renunța la ultima strofă, cu viermii și răscrucea - o părere)

după mine, cel mai bun poem pe care ți l-am citit, stima, domnule, voi reveni.

cine-s eu să dau verdicte? tot părere rămîne. cine știe, peste o vreme, recitind (și eu, și tu) în altă cheie, o să ne schimbăm părerile (evident, vor rămîne tot opuse, eu am să mă îndrăgostesc de poemul ăsta, iar tu, prinzînd de veste, ai să-l ștergi)... în rest, și eu :) seară frumoasă.

îmi pare un monolog a cărui sinceritate în intenție (firește) n-o contest (la tema asta, nici nu poate fi contestată, mai ales de cei care-au trăit, în felul lor, aceeași dramă); dar în care, abuzînd de artificii stilistice și procedee declamative cel puțin discutabile, muți ușurel miza într-o zonă pur teatrală, care pare să țină mai mult de arta meșteșugului, uitînd cumva mesajul, care e același, extrem de simplu, universal. și pe care nu (mi)-l transmiți. e un poem care pare elaborat pe îndelete, chiar în zile diferite - în consecință, în stări diferite; în care poetul, sorry, pare că sfîrșește sufocat de admirația propriei retorici, pe scurt, furat de peisaj.
de ce zic asta. dpdv lexical, se simt (eu simt) lipiturile. sigur, poți invoca (la mine unul, fără succes) argumentul că așa a curs, dar la densitatea asta de alegorii pe metru liniar de text, argumentul spontaneității cade. la fel, peste tot se simte crisparea (ți-o zic ca simplu cititor). unele replici par de actorie pură, evident prefabricate ("televizorul diamant a suferit 3 anevrisme" - aici în plus, cam școlărește), altele par din alt film (mi-am rupt ața c-o Ană plină cu melci verzi în ochi), altele, mimînd un soi de umor negru, de voioșie căznită, eșuează într-un sordid plat, complet deplasat (vezi că nenorociții ăștia vii vor să te-adune într-un sac de pânză).
cred că trebuia să-i zici "de vorbă cu tine" și să-l încadrezi la personale, restul s-ar fi înțeles.
n-ai mai fi fost suspect de poezie - te-am citat. aici, de antipoezie - caz în care (poate de bine, și doar în opinia mea / de care firește, nu trebuie să ții seama), ți-a ieșit.

de data asta nimic din efervescența, zvîcul cu care m-ai obișnuit găsit-am. cam dulceagă - mai mult, clișeică pe alocuri (clasicul "mormalul cu letrine") + un gerunziu prea static (crimenide gheizerând) care putea fi evitat cu "buzat-îngheizătoare cremenizde". typo "surbușit", cf. DEX' "surbășit", părerea lui.

poezia e ceva mai puțin elucubrantă decît argumentarea (tot suprarealistă) a steluței, la rîndul ei, un poem în sine. fără supărare, cam de-aceeași factură. Liviu, și eu cred că rămîne doar haioasă. mai mult...

de fapt, ce-ai vrut să spui?

n-am reținut decît

"în noaptea asta moartea
și-a pus genunchii pe sufletul meu
de parcă m-ar fi pregătit
să-l dau afară
ca pe o naștere forțată"

dar și asta e scrisă stîngaci, pleonastic (de parcă... ca pe o; să-l dau afară... naștere)

tot restul, banal și fără substanță. lupii care sfîșie dorința, peștera (aici, întunecată, rece, umedă - inedit, de obicei sunt calde, luminoase, conectate la rețeaua radet), ecoul care imită (...), umbrele, falangele, etc, plicticos, pe alocuri hilar
cea mai disperată tentativă de a poetiza ceva e lumina care se scurge pe zidul întunecat
și cum așa, să scapi prin dorință?

scuze, după mine, e de atelier

în poemul ăsta de limpezimea (oarecum clișeică) a cristalului - merge și a sticlei, mai ales de vodcă - revin: a marii poezii, era să zic (sigur, doar în viziunea mea, de-aia m-am și abținut), m-am poticnit, ca de-obicei în ceva - aici, în paradoxul mincinosului:
"am recitit-o/apoi am rescris-o mințind pe ici pe colo"
dacă afirmația e sinceră, înseamnă că ai mințit pe ici pe colo, posibil chiar aici, de unde rezultă că afirmația e, sau poate fi falsă.
sau adevărul nu-i totuna cu sinceritatea.
nu că ar conta; dar l-am întrebat totuși pe Epimenide ce și cum. omul mi-a zis că-s ageamiu, și s-a cărat.
a rămas chestia cu ninsoarea, pe care am verificat-o cu putere, și are putere (de adevăr); și eu, paradoxal (deci logic) -> cu plăcerea maximă, deși difuză (a lecturii)

are de toate, ritm, otravă, umor. nu neapărat în ordinea asta. doar pătrățică roșie n-are. pentru "se pișa-n pahar". nu comentez mai mult, ratînd începutul, aș reîncălzi o supă, de-acum sleită.

din ghețuri,

un cititor

în general ideea, deși aș fi preferat mai multă vehemență, și un final mai puțin previzibil (sau dacă altfel nu se poate, mai dens) îmi sună bine, dar
"particule de agonie" - foarte artificial în genul ăsta de discurs
"bucăți de elastic" cam neinspirat. și de ce 2?
cam diluat și pleonastic aici "oasele mele vor pocni surd și durerea lor albă va cădea-n sunetul sfîrșitului" și "albă" e cam clișeic
cîteva platitudini gen "apele întunecate ale păcatului" de ce și întunecate? că pare cu intenție.
topica aici nu mi se pare cea mai potrivită "planifică ziua de mîine zîmbesc legiuni de palizi copii"
sunetul sfîrșitului, vîntul deșertului, apele întunecate ale păcatului, palmele umede ale tunetului - nu-mi plac construcțiile genitivale (dar asta mă privește)... de ex. s-ar putea scrie "tunetul își strecoară palmele"
unele versuri pe care, în ciuda agitației, le-aș prefera tăiate mai convențional (tot o chestie personală)...
pare scris la prima mînă, tema e generoasă, cred că ar merita să revii
cam asta

domnule, după mine (și văd, nu numai) de data asta ai scris un poem de referință.
poem meditativ, în care, cu excepția distihului final, pari a abandona lirismul ca principiu esențial al poeziei.
dar care, paradoxal, exact din motivul ăsta e viu și funcționează.
poem care, dacă n-aș traversa letargia asta de februarie, ar merita radiografiat fie (a) printr-un studiu întreg, fie (b), în lipsă de anvergură analitică - cazul meu, măcar lăudat la modul impresionist printr-un mic poem vibrant și dedicat:)
să vedem. prin (a) aș ajunge la concluzia (riscantă) că tocmai ți-am citit unul din textele în care ai depășit toate dificultățile de autodefinire; altfel spus, unul din poemele de maturitate [din cîte bag seama, simptomatic mai numeroase în ultima vreme, legitimîndu-se ca atare încă de la prima lectură; sigur, printre ceea ce aș numi ratările tale accidentale - provocate fie de tentația imortalizării febrile prin reportaj, fie de utilizarea unor formule poetice aiurea, inadecvate stării, fie de practica dia(mono)logului liric underground (în spațiul public) cu domnișoarele de la căpîlna].
iar prin (b), la enervarea ambele părți (autor și autor-comentator de circumstanță).
și astfel, mă mulțumesc a pre(a)zice că este (va fi) un poem imun la atacuri și intemperii. dacă nu cumva sar calul în mod suspect, de normă poetică. pe scurt, ți-a ieșit, m-a prins, bucură-te, nu se știe cînd mai bate sindromul la ușă.

de ce să mint, cu invidie,

un trecător

p.s. din motivele de mai sus nu dau stea, dar dacă insiști :)

între timp mi-am luat inima-n [dinți - dacă în cazul de față se mai poate spune-așa], și m-am prezentat la un stomatolog milostiv care mi-a scos măseaua. astfel că, eliberat de suferința trupului, am revenit. problema e că între timp am uitat ce-am vrut să spun (întîmplare din care spiritele carteziene ar putea deduce că a fost vb de o măsea de minte). oricum, din lectura comentariilor de mai sus, orice aș adăuga ar fi pleonastic, nu mai vorbesc de greul păcat al offtopicului. dar avem o viață înainte, mai vorbim. în încheiere, ca un gentleman născut, iar nu făcut, îți doresc o zi fulminantă, și îți acord ultimul cartuș...

Anca, în ce mă privește, eu cred că trebuie să iei afirmația domnului VM doar ca pe o ipoteză de lucru. avînd în vedere că propriu-zis nu mă cunoaște, e foarte posibil să fiu o doamnă, nu un domn, sau, de ce nu, o domnișoară, un pensionar, un contabil, o gospodină, sau o țestoasă ninja. scuze, durîndu-mă absolut cumplit o măsea, nu insist acum asupra chestiunii, cu permisiunea editorilor, dacă ei vor considera că nu e f. offtopic, promit să revin.

domnule, am ezitat îndelung să comentez textul ăsta, din două motive - unu, fiindcă-i știu (mai mult sau mai puțin) atît de nervos mărturisita istorie, și doi - că în consecință, scoțîndu-mi pălăria în fața unui scrap al memoriei poetice, n-aș mai avea nimic de scos în fața originalului (nu te lăsa tentat de prima prostie care-ți trece prin cap, cedează și tu măcar următoarei) - original căruia imaginația mea posibil naivă îi atribuie în plus (firește) scînteia irecuperabilă a spontaneității - așa că o voi face acum, cu o (de-nțeles, sper) reținere. so, apreciez "taxonomia" nu fiindcă aș fi găsit în ea o schimbare majoră de viziune, ton sau mijloace (din ultimul punct de vedere "singurătatea masculului alpha în societatea-maidan" de ex, îmi pare mai reușită), ci fiindcă e unul în care excelența sa poetul angajat, făcînd un pas dincolo de militantism (tocmai cu piciorul ăla un pic prea adînc băgat), prin oralitate degajată (e valabilă și-aici recomandarea de mai sus), ludic textual și o anume ambiguitate a simbolisticii (sigur, în cazul de față poți să-i zici ignoranță la recepție), cititorului din mine i s-a îngăduit să creadă ce vrea, cum vrea, despre absolut ce vrea. inclusiv (în cazul în care nu mai gustă șotronul cu țara) despre alternativa dezertării prin gaura din drapel.
o singură obiecție, cred că topica în "ce n-o să aducă din indii reginei vreun giuvaier" scrisă așa, e ceva mai naturală. cum ai scris, s-ar putea înțelege că regina e din indii - nu că n-ar fi plauzibil faptul în condițiile date, dar să nu exagerăm.
p.s. a, și fiindcă se tot vorbește atît de furibund de sinceritate, da, e.