om de zăpadă cu lumânare

în poemul ăsta de limpezimea (oarecum clișeică) a cristalului - merge și a sticlei, mai ales de vodcă - revin: a marii poezii, era să zic (sigur, doar în viziunea mea, de-aia m-am și abținut), m-am poticnit, ca de-obicei în ceva - aici, în paradoxul mincinosului:
"am recitit-o/apoi am rescris-o mințind pe ici pe colo"
dacă afirmația e sinceră, înseamnă că ai mințit pe ici pe colo, posibil chiar aici, de unde rezultă că afirmația e, sau poate fi falsă.
sau adevărul nu-i totuna cu sinceritatea.
nu că ar conta; dar l-am întrebat totuși pe Epimenide ce și cum. omul mi-a zis că-s ageamiu, și s-a cărat.
a rămas chestia cu ninsoarea, pe care am verificat-o cu putere, și are putere (de adevăr); și eu, paradoxal (deci logic) -> cu plăcerea maximă, deși difuză (a lecturii)

mulțumesc, Radu, de semn; domnule, raționamentul tău este valid; valid ca orice raționament paradoxal; exemplu (clasic): "câinii nu sunt nebuni; eu nu sunt câine; eu sunt nebun."; bine că am văzut exact numele, că la început citisem Epaminonda (și cică ăsta e și fotbalist contemporan)...

zic ca in "dar lucrurile mari nu le puteam căra în brațe" nu are ce cauta "dar". e de ajuns mai sus. de asemenea incepand cu "butoiul" + strofa finala - puteau lipsi.
da, e numai o stare.

poezia mine se termina inainte de aluzia la diogene
chiar daca imi place cum ai scris-o, este, deja, un loc comun - nu spun ca nu se poate opera, inspirat si sugestiv, de multe ori, cu ele, dar aici, nu reusesc sa leg versul asta de ce-i inaintea lui
respectiv de versul imediat anterior la care-l raportezi
de ce, daca nu gasim sinceritatea atragatoare, trebuie sa cautam omul lui diogene? nu vad opozitia pe care-o sugerezi aici - mai mult, omul lui diogene ar fi fost tot sinceritatea [vazut dintr-o anumita perspectiva]

sau poate-i doar topica si versul de care spun este inceputul a altceva :)
oricum,

găsesc acel cinism de final și mă gândesc la diogene căutând cu lanterna/ "lumânarea" un om cinstit. spun și eu că om cinstit după cum copil cuminte și babă frumoasă n-ai să găsești. plus că apreciez semnificația "lucrurilor mari" între invenții și invenții.

frumos, frumos...

aveți cu toții dreptate, vă mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

cu precizarea expresă pt Marțian, că "strea" acestui text rezindă chiar în strofa finală; iar textul în sine e construit după modelul ăluia al tău cu nu știu ce și carne; tu nu poți să-i vezi pe alții din cauza-ți.

Eu văd omul ăla (de zăpadă?) topindu-se de la propria lui flacără, vlăguit de căutare, conștient de inutilitatea ei.
Pentru mine se termină poezia asta ca să-nceapă iar, ca orice anotimp.

Se pare că unii ajung uneori la o stare anume de-nțelepciune când caută iar și iar cu-aceeași speranță-n suflet: s-apuce ziua aia-n care nu vor (mai) avea dreptate.

interpretarea ei ridică probleme specifice; da, Alina, ai dreptate (și tu); a mai fi, cred, un aspect acolo; spune o vorbă (nu întreba cine, că nu mai știu dacă are autor sau face parte din înțelepciunea populară sau uniersală): "un fitil prea gros topește o lumânare prea subțire" (înclin să cred că M. Preda, Cel mai iubit..., nu sunt sigur); e și acolo o dublă implicțaie (cu un posibil triplu rezultat): cine arde și cine se topește?

mulțumesc pentru semnul de lectură.

pentru mulțimea de erori de tastare (am vazut că sunt câteva și mai sus); scriu de pe un alt pc decât al meu, nu reușim să ne sincronizăm (eu și pc-ul...).