Radu Marian

De ce totul se intimpla-n jumatati? Intregul spart Se amuza Tînjesc forma plina penetrabila Mozaic Fum O piatra Si mult nisip Timpul ca un copil Cu care se joaca Clepsidra. Sunt

Ascult ochiul vorbind Murmurînd speranța Dar el vorbește despre goliciunea locurilor unde odata s-a întîmplat secunda pe care orgolios ne-o arată acum ceasul e trecerea timpului Secunda

astăzi aștept sa-mi cadă în palmă un mâine pe care timpul mi-l va împrăștia în vînt precum copilul care suflă puful păpădiei crescută anume întregind o armonie se-ntoarce în mine cîteodată un

Cum frunza iubește pământul pe care cade istovită de-a timpului povară pasărea cerului își dezmiardă penele în adierea vîntului copilul privește mama cu ochii limpezi purificînd tăcerea

am suflat praful mistic al dorinței firii de pe genunchiul zeului tău faurit din iluzii înmărmurit, am deslușit doar carnea sîngerîndă și-n zadar am plîns apoi sufletul tău stă ascuns adînc

Cunosc flori și oameni.. Îmi place să vorbesc... .. cu florile.

am venit din zbor înalt disparut în iubire plini de suflet îmbrăcați în lumină și pămînt ne-am pierdut stinși și-mpovărați ne-am regasit oglindiți într-o lacrimă.

În noapte , singur încep să mă aflu dejugat de aripile angelice eșuate-n decadență. Ascult tăcerea smerit Pământul gelos plîngînd lumina Lunii înalță o rugă Creatorului, timid mă

mi-e dor , mi-e toamnă în suflet mi-e amintire în inimă salcie plângătoare e ochiul care vede luntre e tristețea mi-e vis copilăria ruină-i realitatea,

Iubesc încă nenăscut fiind fiecare al doilea gând orice șoapte ce-n iubire se arată a fi timide Mii de suflete-n dorință se încarcă cântînd poemul cel ce-nalță ..Iubirea.. cea

Sugrumați ,desfigurați, copiii materiei grele supuși urmăm traiectorii ireversibile înscrise într-un cod genetic fad pecete care ne-a încătușat .. pe vecie (?) .. viața-n

Timpul se măsoară-n șoapte.. șoapta mamei la urechea pruncului șoapta primei iubiri șoapta îngerului morții ..restul sunt doar interpolări deșarte

Cel care nu ne suportă-n nemurire aruncînd spre noi săgeți de-amăgire Năluca care pune-n mișcare roți grele ruginite-n vechi orologii Împarați-i dedică sărbători festine Filozofi și

Visul unei civilizații andine Mai reușește oare să ne-aline În această lume mult prea plină Agonizînd de-a intelectului morfină? Rebeliunea disperării se-nfiripă Într-un pahar de votcă

În clipe de somn mă preling printre ruinele fericirii descind: răsare-n gheața moale a lacrimii, o floare ale ei petale mofturile tinereții, n-tăcerea zgomotoasă a vieții. Cordonul de

Cu degetul arătă profetul Către un înger blînd: \"Vei fi poetul ce va cînta a lumii muzică deșartă cu aripa rănită și făr de harpă!\" Vis american inert La capătul șoselei în deșert... O

Paul Auster - Cartea Iluziilor Comentariu Atmosfera în care este introdus cititorul aparține perioadei de glorie a filmului mut, eroul principal al cărții fiind un

Starea de-a sta Cuvântul a cuvânta Durerea de-a durea Plăcerea de-a plăcea Cuvântarea când doare Plăcerea e o stare Îndurerată cuvântare! Durerea nu doare. Din stare-n stare Din

Ființă diafană Sortită să fii mamă Porți roba sobră A noii generații Dar și matricea amorfă A patimii, strofă. Forme ce se-mbină în mișcare Miresme pline de culoare Privirea ațintită-n

Undeva se-nchină Omul Loc numai de vultur aflat. E un suflet adunat De iubire împresurat. Vin copii să ne-aducă O lume într-o nucă De noi neștiută Căci ispita-i mută. E cuvântul

Oceanul obsedat de-a lui apă, alungat de norii ce gafează-n forme bizare și enorme învolburîndu-și apele se-aruncă-n țărm. Nu se aude nici o ruptură în oceanul de lumină blândă aici

Picuri de Lumină vie În stropi calzi de Iubire Se preling pe fețe obosite De ignoranță chinuite. Cuvântul care moare, Cuvântul care doare Se plimbă printre mădulare Așteptînd un soare ce

De ce stai omule de piatra Chircit intr-ale tale gînduri? Înnobilează-ți inima. Iubire tu să murmuri Trupul să-l cutremuri Gîndul tău să cînte imnuri. În grota săpata de valuri orice vis