Radmila Popovici

Cum fără cuvânt nu ar fi poezie,
Cum fără de sunet nu e melodie,
Cum fără scânteie nu arde-o făclie -
Femeie nu-ar fi fără tine, Marie.

Cum tace pădurea când nu-i ciocârlia...
Cum pâinea s-ar coace de nu ar fi glia?
Ce vin am avea fără vița de vie?
Isus cum ar fi fără Maica Marie?
***
Maria - un nume ce naște din soare,
Maria - mireasmă de muguri în floare,
Maria rostim, când în suflet ne doare,
Maria - un cântec ce vârstă nu are.

- ăsta era cântecul, accentuiez și va fi pus pe note, iar dacă e copilăros, așa să fie, căci nu e poezie.
Cu drag, umbra.

\"Ciupind acorduri de chitară\", mângâind clape de pian, aud un cântec despre cea care-i cântă pe toți, însă nici o odă, cât de întinsă de timp, nu ar putea cuprinde în sine tot ce poate însemna un astfel de suflet...

Nu-nțeleg, îi spui săracă,
Însă știi că e întreagă
Și la minte, și la scris...
Genu, ce-ai avea de zis?!?

Cum nu s-a scris nicicând de la-nceputuri -
Cu stropi de vis, cu străluciri de viață
Cu praf de stele și de puf săruturi.

Când scrii cu inima o poezie, trezești din somn inimi multe și la un moment dat te pierzi în culorile atâtor bătăi ale acestora.
Asta ai făcut, Lory, cu minunatul tău \"tablou\". Dacă mă gândesc bine, ești și pictor. Te felicit pentru poezie, deja dragă mie, celor care ți-au spus-o și au să ți-o mai spună.

Vorba ți-am luat-o moale...
Dar să vezi, e de mirare
Cât-alarmă, câtă jale
Mai stârnește o-ntrebare,
Dacă-n sensul ei ascunde
forme aspre și rotunde
adunate la un loc -
Câtă zarvă, ce mai joc!

Și, totuși, nu-ncetați să căutați
Dacă doriți să nu vă măritați,
Căci lumea asta-i plină de bărbați
Și printre ei mai sunt și-adevărați.

Îmi voi face o copie a acestei ne-BUNE poezii, voi mai adăuga un \"i\" la cuvântul \"copii\" și o voi reciti, când pentru moment, voi uita pe ce lume trăiesc. Voi mai încerca să-mi trezesc amorțeala, dacă o voi simți, pentru a ajuta bătrânii. M-a cutremurat lectura.

Măi Ioane, sper să nu te superi că nu te dezmierd, dar ce mai găseam eu ceva sub textele mele, dacă te lăsam și pe tine fără cuvinte?
Și nu te întrista prea mult când găsești banalități pe aici, dacă, evident, mai intri, fiindcă viața e plină de ele și poezia, dacă e scrisă de un muritor (încă în viață),
n-are cum să fie prea îndepărtată de ceea prin ce acesta trece. M-aș bucura să înțelegi corect explicația și să n-o generalizezi.
În rest, fără pretenția întrecerii așteptărilor, dar cu o deosebită recunoștință, te mai aștept. Vezi, tot mă repet...

uitare răpusă de visători
flămânzi cu pași în cadența
armatei solitare adăpostite
de iarna nimicului
devenit tablou prin semnătura
lumii carnivore la picioarele
unei flori din al șaptelea cer
mângâiat cu gustul
acelei femei-vișină
a poeziei
tale

Cu ațe nevăzute
ca pe o păpușă
o ridică de o mână
pe alta i-o lasă în jos
tot jucând-o până
vine iar Întunericul...
O, floare, de Lumină
însetată!

un zâmbet încă din vară
omului din tine

în dimineața acelui
glacial tăiș al nopții între noi
s-a așezat tăcută
stana pietrificării mugurilor
nedeveniți...
am lăsat să ne rupă vântul
să ne albească bruma
să ne sece rădăcinile
ca să gustăm din plin
blestemul de
a nu fi floare
când vine raza
iubirilor orfane
de timp și spațiu

(din umbră, cu sensibilitate am cercat a înțelege, sper.)

Maria,
întrebările o încercuiseră și orice efort de a merge înainte era asemeni zbuciumului bietei veverițe în cilindrul falsei goane de sine;
își găsise un ascunziș - partea aceea a lunii, pe care ochiul o știe, dar nu poate s-o vadă, care se teme de focul neiertător al Regelui;
era teama de a-și oglindi sufletul în apa marelui Adevăr - Credința;
frica de propriile pulsații, bătăi ale inimii, sufocarea din fireștile inspirații - sufocarea de viață.
Și din întuneric a apărut ca o Minune grădina în floare, iar bunul grădinar alesese ceva și pentru rătăcită. Chiar dacă avea să se ofilească în scurt timp, această floare
și-a găsit locul acolo, de unde nu are să i-o mai fure nici Timpul - în suflet. Deși uneori îi mai atinge petalele uscate, e o dorință a atingerii imposibilului și încercarea în sine îi aduce un sentiment divin.
E prea mult și prea puțin în același timp pentru o ființă umană, e vital, însă, pentru un suflet în continuă căutare a Absolutului, chiar și în închisoarea Neștiinței.
Dar într-o bună zi o iarnă a suflat cu aer proaspăt și i-a adus dintr-o dată atâtea chei, atâtea răspunsuri, încât se va împrieteni cu Timpul și o să caute să le treacă prin sine, pas cu pas.
Iarna aceea caldă ești Tu, Marie. Și nu ești singură, ești înconjurată de cei mai buni amici în lume - Oamenii Buni.
În fața acestei bunătăți mă închin. Și pentru a face asta, ies la Lumină!

Tuturor celor care-mi sunteți alături cu gândul și inima - tot ce-mi spuneți și doriți să Vi se împlinească înzecit, însutit și... La Mulți ani Vouă!

Timpul e cel care decide...
Dar rămâne același copilul și verdele întipărit pe retină. Rămâne frăgezimea visului și numerele care se mai schimbă cu locul pentru a nu se plictisi.
Trist și înduioșător acest poem al frunzelor unei inimi în care încap fâșii întregi de păduri aducătoare de viață.

verbul
a trebui
e prea puțin pentru
a fi
femeie
pe o margine
obosită
de ploaie

Ce păcat, Maria. Am făcut pauză de internet și a coincis exact cu aniversarea:( M-a surprins, însă, frumos această cautare și sper să mă gasești de-acu încolo. Voi fi.

Lory, din toată inima îți spun că e o poezie bună și plină de sens. Mi-a făcut plăcere s-o citesc! Mai trec pe aici.

Un poem cu aromă de mere și poamă, de spice și ploaie; în care se face auzit murmurul izvorului nesecat al aceleeași povești, pe care nu o știe nimeni până la capăt...

Șprițil cu Mihai împarte,
Căci ți-o spun s-o știi (în taină;) -
Vei avea de multe parte!
El îți dă și a lui haină.
P.S.
(Mișu e mărinimos
Dă și carnea de pe os:-)