proca bogdan constantin

Ger. Tăcere. Liniște. Lumea s-a oprit din angrenajul ei obișnuit. Stelele au înghețat pe cerul mult prea lucid. E așa de frig încât pana și timpului îi este greu sa se urnească. Îmbătat cu

Prin viață simplu călător N-am înțeles cam mai nimic, Doar un zâmbet amar,de dor Al unui om simplu și mic. La jumătatea vieții mele Am doar un simplu râs amar La-a sorții plină de belele Ce

În frig se aud câinii lătrând. Luna nu a răsărit încă Iar neaua nu se ivește din nori căzând Peste muritorii istoviti de munca. E iarna,e ger cumplit. În beznă nopții se aud cocoșii cum cântă

În lumea ăsta fapt banal Când ești normal ești anormal, Când lumea-și face-n stradă actul sexuale În lumea ăsta fapt banal, Când ești normal ești anormal.

Dacă suferi,ești jignit,ești batjocorit,dacă nu mai ai prieteni ori cei pe care îi ai sunt falși, profită și își bat joc de sufletul tău Bun, intorcandu-ti rău în loc de bine,dacă ai deziluzii și

Prin beznă, căutând felinarul lui Gepetto, mă îndrept spre ieșirea din labirint, ferindu-ma de minotaur Argonautii au plecat deja,dar fără lână. Aproape de ieșire, când la capăt mă striga Ulise,

Azi este ajunul,fii mai fericit, Nu uita ca Domnul nu te-a părăsit. De Sfântul Crăciun află bucurie Și pentru o chipa uită de mâhnire. Chiar dacă în lume răul încolțește Iar binele parcă zi

Incerc sa cuprind universul în palmă,dar nu reușesc. Încerc să-l cuprind cu gândul, dar este infinit. Încerc să-l scrutez cu privirea,dar sunt limitat de orizont Privesc către cerul senin

Nea Costica Merg din bar în bar,pe seara, Când se adună bețivii Și beau a mea pensionara Si-s prostit ca și naivii. Căci țiganii toți se-aduna Și mă fac la buzunare Ori se dau cu vorbă

Din nori iese rază de soare. Pesemne ca cerul zâmbește. Eu mă gândesc la fata care A fost iubirea de poveste. Și, în dorința mea arzanda De a simți căldura dulce Întind a mea mâna plăpânda

Când picuri mici de gheață cad Din norii triști și cenușii Iar soarele e supărat Uitând de făpturile vii Atunci,c-o umbră de speranță Din infinitul de durere Totuși omul e încă-n viață

Un om moare,bolnav de cancer, Altul sfârșește-n accident. Soldații pier loviți de gloanțe Pe fronturi dure-n Orient. În Africa copii cresc Cu doi sărmani dolari pe zi În timp ce alții se

Dorm pisicile în poduri, Peste ele trec mulți șoareci Căutând noi adăposturi Pentru gașca de obraznici. În cușcă este cățeaua Care încearcă să doarmă Ascultând iar cucuveaua Care pe

Undeva departe, peste munți și ape, Unde nici cu gândul nu poți a străbate Se găsește slaba,mica mea speranța Care încă poate sa mă tina-n viața. Ferecata strașnic de mii de lacate Astfel

Un lat la funie, e ușor. Se face simplu,fără graba. Ti-l pui la gât încetișor Și apoi ajungi direct în groapă. Ești găsit mort,fără suflare În codru ori în debara. Nu simți tristețe,

O cheamă sec, femeie.pesemne e femela Este specia care nu va muri de foame Fiindcă în viața este precum e o hiena Își devorează prada ce are ghinioane. Are doua picioare ce și le

Un păianjen țese pânza Victimei sale sărmane. Este vorba despre musca Ce nu scapă din strâmtoare. Cu pricepere și calm, Arahide o-nveleste În mătase. Ce vacarm Săraca muscă trăiește.

Sunt mii de oameni pe pământ Fiecare cu al său gând, De-ncerci s-ajungi să-i înțelegi Vei face doar să te îneci. Căci nicicând fie-va la fel, Fiecare-i cu al său țel Și de-i cerca să îi

Mă paște-un gând să plec departe, Dincolo de tărâm de ape. Acolo unde nu-i nimic, Nici cer, nici humă, nici chiar vid. Să călăresc un cal de foc Cari să mă ducă într-un loc Uitat de-a

Am pus într-o cutiuță Un gram din sufletul meu. Am băgat-o în gentuta Si-am plecat la Dumnezeu. Când am pornit era seara, Soarele sta să apună . M-am oprit la o cascioara Spunând vesel

Clipa ce trece este precum infinitul pe care noi îl căutăm încercând sa ne rupem de realitatea aceasta virtuală. Și, în încercarea noastră uneori avem impresia ca plutim deasupra unui ocean secat de

O clipire ca în ceața Vremii care curge-ntr-una Apare.Este speranța Care luptă cu Fortuna. În războiul ce i-l poartă Cu sălbaticele ceasuri, Cu himera ignorantă Ce vrea să o țină-n

Încercând sa cauți adevărul firii Care sta haotic în darul iubirii Te lovești de trista amăgire vagă A unei hiene:clipa ce-o sa treacă. Urmând drumul care duce în neștire Către amăgirea

Plouă cu zăpadă printre pinii triști Soarele arata raze false,mici, Luna pare iarăși cufundată beznă Iar norii își poartă tristețea eternă. .. Mai la sud de râuri stau mici veverițe Ce