Popica-Savin Alina-Roxana

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit, Cad picături de ploaie făcându-se nisip, Bolbrosește apa un cântec temător Șoptind către pădure că totu-i trecător. Copaci bătrâni se pleacă de

Îți curge seva frumuseții-n vene Și strălucești cu aripile-ți terne De parc-ai fi un nefiresc delir, Te-înalți și te cobori în visuri inutil. O strălucirea vie a purei dimineți Și noaptea o

Desfă-ți petalele, floare albastră Și strălucește tu în infinit, Împrăștie-ți miracolul ce-ascunzi în glastră Ca un secret bizar, nedefinit. Răsfață-mi lumea cu puterea-ți vie De a trăi

Sunt goală înăuntru, dar plină înafară, Sunt unde ce aleargă, un univers mișcând, Sunt apă și sunt aer, pământ uscat în seară, Sunt și înalt și-adânc, din cer eu coborând. Sunt rază de lumină ce

Pustiu în jur și numai goliciune, Ca un deșert întins, neprihănit, Fără de ființă, dar totuși stricăciune, Ascunsă-n valuri fade de nisip. Miraj de apă pitită printre dune, Îl caută-n zadar,

Îți vei desface arpile-n seară, Când norii adormi-vor spre apus, În cântul solitar de antică chitară, Te-i legăna pe ritmicul ei plâns. Bucăți din lună ți-or atinge chipul Și urmele de lacrimi

Și totuși... ea în veci nu moare. Doar se ascunde printre amăgiri, Mințind atunci când suferă prea tare Că a uitat de caldele-i simțiri. Își pune masca dur-a ignoranței, Tot afișând fațete cu

Cad picături din nori chirciți Tot adunând bălți austere, Din ochi în lacrimi adumbriți Rostogolind valuri himere. Se-așează apă peste mal Creând în veci eternitatea, Ca-ntr-un război către

Bătaie tainică-n trăire Reîncarnată-n conținut, Într-un buchet de nemurire Adaug un vârf de absolut. Presar puțină fericire Amestecată cu delir. Clepsidra timpului simțire Reîmprospătată

E rece-n jur, sunt geamuri și e sticlă, Odaie îmbrăcată-n porțelan Pictat de mână tremurândă, pâclă, În colțuri vin frânturi dispre tavan. O ceață densă, grea, de sus coboară Învăluind lumina

Visam cândva că eu voi fi om mare, Dar alții mie aripile-au frânt, M-au transformat într-o epavă-n mare, Cu valuri spumegate adunând. Și tot ce-n nopți eu construiam cu vise, În zori ei

Din apă mi se naște conținutul, Suavă picătură încarnată. Purtăt mi-e trupul în necunoscutul Val al miraculoasei lumi nedescleștată. Mi-s picioarele coadă de sirenă Ce bat cu frenezie

Respir cu ochii-nchiși ofranda vieții Împărtășită de copaci bătrâni. Tăcuți ei stau în taina dimineții, Soldați uitați ai graniței stăpâni. Ei se înalță lance către soare Ducând pe umeri

Din ale mele lacrimi vor crește flori curate Ce-n adierea nopții, tăcut, vor înflori, Îmbălsămându-mi chipul cu miros de mușcate, Înmugurind pe pleoape, ochii-mi vor cuceri. Roșu aprins pe

Stați ape-albastre, nu mă-nconjurați, 'N-adâncul vostru rece, voi nu mă afundați, O ultimă fărâmă de aer să respir Și-apoi mă puteți trage-n abisul vost delir. O ultimă privire spre cer să mai

Sclipiri de gheață au căzut Din ochii de cristal pictat, Rostogolindu-se-n trecut Acoperit-au și-am uitat. Văl colorat în purpuriu Îmbracă sufletu-mi golaș, Păcat c-acum tot ce e viu Din

Poate că ochii tăi clipesc, Mimând a fericire, Poate că buzele-ți zâmbesc, Forțând simțiri străine. Poate că mâna tremurândă Ți-atinge-obrazul ud, Poate că trupul tău în umbră Pare copacul

Ca pasărea din propria-mi cenușă Renasc după ce mor în fiecare zi, Crescându-mi aripi albe peste corpul gri, Mă dezleg singură de-a mea cătușă. Ridic semeață capul către soare Când ziua-abia

Sunt dimineți în care timpul se răscoală Și lasă-n a lui urmă vagi pete de fum, Iar amintirea își pune a sa pală În fața mea ca-ntr-un album. Sunt dimineți în care infinitul Îmi pare-atât de

Întreagă noastră viață e doar o aventură, O luptă ce mereu o ai de câștigat, Indiferent de este dulce sau prea dură, Te zbați până la capăt, cu suflet împăcat. Ea uneori înalță picioare

Îmi voi lăsa drept testament cuvântul, El va fi mantră pentru ai mei prunci Și-n ziua-n care-n drumul lor va bate vântul Vor ști că sunt cu ei atunci. Cu stilou negru-i voi scrie conținutul Și

Vine o vreme când, din nebunie, Sau, poate, din plăcere, pe-undeva, Omul își taie aripile ca să-nvie Și-și schimbă calea pe care călca. De era jos, de-odată se ridică, Iar de e sus, el jos se

Din viață aș lua doar amintirea Că ea-i cel mai sfânt lucru pe pământ, Îmbălsămată este cu iubirea Și al eternității veșnic jurământ. N-aș adăuga nicio fărâmă de uitare La al său mistic

Pe file de papirus am să scriu Că eu puternică-s întotdeauna Ca să nu uit atunci când tre să fiu Eu mai vitează decât pân-acuma. Voi scrie cu tuș negru-albăstriu A mea simplă credință