Popica-Savin Alina-Roxana

Când nu mai poți vorbi-n cuvinte, Și-n mintea ta liniște nu-i, Mai bine fă de ține minte, Că tu nu ești al nimănui. Când ți se pare că puterea Te-a lepădat fără de rost, Adună-te și ia-ți

Pustiu în jur și numai goliciune, Ca un deșert întins, neprihănit, Fără de ființă, dar totuși stricăciune, Ascunsă-n valuri fade de nisip. Miraj de apă pitită printre dune, Îl caută-n zadar,

Femeia-ți uită ție necredința Și umărul ți-l dă pentru a-l așeza Atunci când ți-e prea mare suferința În a ei brațe tu vei alerga. Femeia-ți șterge fruntea de sudoare Și-obrajii de la lacrimi

Singurătatea iarăși mă-nconjoară Sunt eu... Lâng-un perete care mă doboară Mai mereu... În rochia mea roșie de vară Zac... Cochetă-mi car a mea povară Tac... O ultimă țigară mă alintă Mă

Și frumusețea asta trecătoare, Pe care unii-o au sau o nutresc, E câteodat-atât de-nșelătoare, Căci după ea nebunii s-ofilesc. Te-nvăluie în ea ca spuma mării, Halucinații născute în

Îți curge seva frumuseții-n vene Și strălucești cu aripile-ți terne De parc-ai fi un nefiresc delir, Te-înalți și te cobori în visuri inutil. O strălucirea vie a purei dimineți Și noaptea o

Eu lună ți-ș, tu îmi ești soare, Ne completăm în infinit, Chiar dac-a noastră-mbrățișare E doar un dor nemărginit. Iubirea noastră e candoare, Prea pură pentru definit, Platonică,

Mă faci frumoasă numai din priviri, Deși eu negru mi-s amestecat cu gri, Acoperi cu culoare unde găsești striviri, Remodelând tăcut ce eu aș ponegri. Sunt stearpă și amară, cu ochii

Am spus prea mult, mai bine tac. M-analizezi de parcă-s maniac. Ascund mai bine vorbele în mine Ca înțelesul lor să nu mă extermine. Profund mi-i conținutul, ca un lac. Mereu la suprafața e

Să-mi spele ploaia grelele păcate Și sufletul să îl transforme-n scrum, Căci dorul care zace încă-n el se zbate Înmugurind din ură, el se preface-n fum. Să spele ploai-a mea singurătate Căci

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit, Cad picături de ploaie făcându-se nisip, Bolbrosește apa un cântec temător Șoptind către pădure că totu-i trecător. Copaci bătrâni se pleacă de

Am fost un trandafir cu plină floare, Am înflorit în blândul răsărit, Cum se deschide apa într-o mare, La fel și eu plăpând am tresărit. Dar nori întunecați s-au pus în cale Și albele petale

Mă descompun în noaptea ce vibrează Și mă adun la loc în răsărit. Mă sting sub picuri reci ce incantează Versuri din cântul tău morbid. Mă strâng, fărâmă cu fărâmă, Să redevin ce-am fost

Din dorul tău, le-am învățat pe toate, Am învățat cum să vorbesc în șoapte, Am învățat cum să privesc la lună, Cum să te văd când norii grei se-adună. Am învățat să desenez prin fapte Minute

Inima tristă-mi cântă pe-o chitară În versurile-ți tandre-mi bate iară Dar n-o auzi , singură-s încă-n seară Și te aștept tăcută, într-un colț de gară. Într-o valiză veche-am așezat în

Povestea noastră nu este despre mine Sau despre noi, cei ce am fost cândva, E despre lacrimi triste și suspine, Un cântec surd ce ne grava. Nu este-un basm spus pe-nserate, Când ochii se

Norii-și picură argintul Udând trupul cu-infinitul Timpului prea trecător, Prea tăcut, nepăsător. O secundă răsfirată Plânge ora-ntunecată, Adunându-se-n minute De trecut ea se

Al nostru cântec noaptea se aude, Doar după ce-ntunericul îngheață Două viori cu strune-atât de crude, Noi ne unim și dăm versului viață. Un ritm tăcut de suflete pereche, Cu tact ne zbatem

Cad picături din nori chirciți Tot adunând bălți austere, Din ochi în lacrimi adumbriți Rostogolind valuri himere. Se-așează apă peste mal Creând în veci eternitatea, Ca-ntr-un război către

Sunt goală înăuntru, dar plină înafară, Sunt unde ce aleargă, un univers mișcând, Sunt apă și sunt aer, pământ uscat în seară, Sunt și înalt și-adânc, din cer eu coborând. Sunt rază de lumină ce

Azi înger sunt cu aripe răpuse, Încătușat de vechi dorințe-apuse Pe catafalcul negru cu-amintiri Nu mai tresar, rămân fără simțiri. Închis-am în durere absolutul Și ferecatu-i-am

Pierdută în înnoptarea pământească Mă sting cu un minut mai mult ca ieri, Legată de un trup gata să râncezească, Absent trăind a clipei trecute mlădieri. Apusul se preface în poarta mea

Eu strălucesc numai prin tine, În vene-mi curge seva ta. Ca un actor după cortine Tremur pentru a exalta. Fărâmă sunt încântătoare Când tu în juru-mi doar roiești. Ca pasărea

Bucată cu bucată mă adun Dintr-un morman de părți mici mutilate Și-ncep tăcută să mă recompun, Să le refac, chiar dac-au fost tăiate. Să le unesc la loc în vechiul tot, Imaginea să mi-o redau