Popica-Savin Alina-Roxana

Se sting copacii, le curg flori, Pământul sec tăcut le-neacă Cu a nemuririi dulci fiori Le îmbie în etern să treacă. Cu ramuri negre, temători, Se înalță către cer să zacă, În rugă plâng,

Pierdută în înnoptarea pământească Mă sting cu un minut mai mult ca ieri, Legată de un trup gata să râncezească, Absent trăind a clipei trecute mlădieri. Apusul se preface în poarta mea

Azi... ziua în care eu am renăscut, Stergându-mă de ieri și ucigând pe mâine, Sunt un crâmpei nemodelat din lut În mâini tremurătoare de zeități străine. Ieri... ziua în care am zburat din

În seci cuvinte, chipuri îmbrăcate, Dansează în silabe vag doar creionate Se-ascund în înțelesuri mult infatuate Și cochetează jalnic în trup falsificate. Cu măști de eleganță patetic

Eu strălucesc numai prin tine, În vene-mi curge seva ta. Ca un actor după cortine Tremur pentru a exalta. Fărâmă sunt încântătoare Când tu în juru-mi doar roiești. Ca pasărea

Cu ochii fragezi, eu doar te privesc, Mi-e gura de cuvinte încleștată. Aș vrea să urlu hai să te iubesc, Doar că pe buze vorbele-mi așteaptă. Clipesc cu chipu-ți încastrat în pleoape Și ochii

Am fost un trandafir cu plină floare, Am înflorit în blândul răsărit, Cum se deschide apa într-o mare, La fel și eu plăpând am tresărit. Dar nori întunecați s-au pus în cale Și albele petale

Da... pănă și îngerii păcătuiesc, Iar mi-s înger cu-aripi despicate. Și-oricât de tare după mă căiesc, Îmi place izul clipelor sacrificate. Și chiar de vreau în rai ca să sfârșesc Plăcerea de

Și frumusețea asta trecătoare, Pe care unii-o au sau o nutresc, E câteodat-atât de-nșelătoare, Căci după ea nebunii s-ofilesc. Te-nvăluie în ea ca spuma mării, Halucinații născute în

Iubirea noastră, singulară floare, Răsare-n ochi și-n trup dispare. Ne amețește în vâltoare, Ne lasă slabi, fără suflare. În ea nu este umbră de culoare, Doar urmă de trăire curgătoare. În

În ritmul nebuniei noastre ne-mpletim, Pășim tăcuți, ne unduim, zâmbim, Purtați de-un sunet mut de clavecin, Nu respirăm, mimăm numai puțin. Pe ringul solitar doar noi doi existăm Zburând

Fii tu iubirea mea străină, Sunet stingher de mandolină, Ce nu mă cântă, mă alină, Când luna mea nu mai e plină. Fii tu abisul dintre ape, Pământ uitat ce mă încape Când cerul vrea doar să mă

Mai bine hai să nu ne amăgim Și în basme hilare să ne tot mințim. Nu suntem ideal nici chiar pe jumătate, Poate doară frânturi descrise în citate. În noi nu zace-adânc a poeziei viață Citită

Inima tristă-mi cântă pe-o chitară În versurile-ți tandre-mi bate iară Dar n-o auzi , singură-s încă-n seară Și te aștept tăcută, într-un colț de gară. Într-o valiză veche-am așezat în

În spatele picturii de cerneală M-am ascuns. Mi-e bine așa, de lume goală, Mi-s deajuns. În urma-mi, aruncată într-o doară Am lăsat A lumii voastre față ireală, Am plecat. Cuvinte

Eu m-am născut să te iubesc, Să-mi curgă sângele-ți în vine, În suflet chipul să-ți coplesc, Eternul meu de după mine. N-am învățat eu să vorbesc 'Nainte să te-nvăț pe tine. Dar graiul meu

Am spus prea mult, mai bine tac. M-analizezi de parcă-s maniac. Ascund mai bine vorbele în mine Ca înțelesul lor să nu mă extermine. Profund mi-i conținutul, ca un lac. Mereu la suprafața e

Eu lună ți-ș, tu îmi ești soare, Ne completăm în infinit, Chiar dac-a noastră-mbrățișare E doar un dor nemărginit. Iubirea noastră e candoare, Prea pură pentru definit, Platonică,

Singurătatea iarăși mă-nconjoară Sunt eu... Lâng-un perete care mă doboară Mai mereu... În rochia mea roșie de vară Zac... Cochetă-mi car a mea povară Tac... O ultimă țigară mă alintă Mă

Poate că într-o zi, tu ochii-mi vei găsi, Chiar dacă ei ascunși vor fi în noapte, Ca picurii de ploaie sub lună s-or dosi, Dansând pe-obraji în muzică de șoapte. Poate c-atunci, în valsul lor

E frig în jur, e numai lună plină, E clară, impecabilă, senină. Străluce în albastru-bleumarin, Un astru devorat de-un zeu divin. Sub ea, pe-o stâncă, printre ape, Un înger pustiit îi stă

Mai ține-mă în brațe un minut, Așa cum mă luai tu, câteodată, Când timpul nostru nu era prea scurt Și nu părea că va muri vreodată. Mai joacă-te în părul meu bălai Cu mâna-ți rece adormindu-mi

De ce vorbesc eu doar prin poezie? Că limba asta-i cunoscută mie. E suflu ce m-aduce iar la viață, Copil și-adult uniți de-un fir de ață. E cântul care-mi mângâie auzul Când văd în juru-mi

Eu ard ca torța ce în noapte Mai luminează un minut Și-apoi se stinge în suave Sclipiri de lună-n cer cernut. Nălucă îmbrăcată-n ape Abia ating pământul fin, Învăluită sunt în șoapte, Când