Popica-Savin Alina-Roxana

În zorii dimineții albe Mă joc în părul tău blondin. Îl mângâi și-ți șoptesc suave Cuvinte, somnul să-ți alin. Printre surâsuri inocente Mă pierd ca într-un vis frumos, Tot admirând pleoape

Frică nu-mi este nici măcar de moarte, Dar am o teamă, eu, de nepătruns, Că ai putea să dispari într-o noapte, Și astă teamă sufletul mi-a pătruns. Înger cu chip de om sculptat în gingășie, Eu

Cu lacrimi aspre pe obraz Îmi șterg tăcută eu trecutul Și-mi spun în șoaptă, nu-i necaz, Să-nfrunt iarăși necunoscutul. De jos, eu pot să mă ridic Și aripi fac să îmi răsară, Chiar de va fi

Aș vrea în gând să-ți mulțumesc, Dar n-am cuvinte-ndeajunse Și nici n-aș vrea să folosesc Detalii, poate, neajunse. Când ochii tăi limpezi privesc, Ca-ntr-un ocean cu apă clară, Mă-ntreb de

Îmi beau cafeaua, eu cu mine însumi, și mă mai iau în brațe, uneori, îmi șterg din lacrimi când m-apucă plânsul și mă ridic când simt că nu mai pot. Doar eu cu mine și eternitatea ne

Pe chipu-ți blând și plin de vreme Mai biruiește un surâs Tăcut și-ngândurat el geme, Transând al timpului greu râs. Și chiar de ochii tăi suspină, Învăluiți în licăriri, Pe buzele-ți încă

Hai, spune-mi tu, suflet bătrân, Putea-vei tu să laşi să piară Iubirea ca pe un păgân Din inima rece de piatră? Sau vei putea să naști din ură Și să transformi ca la-nceput Dragostea mea ce

Când nu mai poți vorbi-n cuvinte, Și-n mintea ta liniște nu-i, Mai bine fă de ține minte, Că tu nu ești al nimănui. Când ți se pare că puterea Te-a lepădat fără de rost, Adună-te și ia-ți

Îi plâng în gând salcâmii Plecați tăcuți spre glie Cântând în șoaptă psalmii Cu vers din Biblie. Melodios răsună A lor sfânt conținut În văi bătute-n lună De ploie și de vânt. Apusul

Mână în mână, pentru totdeauna, Zbura-vom către cer, spre infinit, În drumul nostru, vom atinge luna Și stele vor dansa nedefinit. Vom colinda tărâmuri neștiute, Trasând noi căi spre

Hai să dansăm, copilărie, Să ne-nvârtim pe-un câmp de flori, C-o mână după veșnicie Și cu cealaltă, sus, la nori. Să ne-amăgim că putem prinde Cu degetele dulci fiori Născuți din soarele

Voi reveni, cândva, de unde am plecat, La casa părintească ce am abandonat. Îmi voi cert-atunci viața că a trecut cu zor Și timpul că a fost atât de schimbător. În poartă voi aprinde buchet

De vocea mi-ar fi auzită, Eu lumii i-aș cânta în vers, I-aș fredona neobosită În strofe despre univers. În cântul meu dedicat lunii Și despre stele-aș povesti, Iar în bătaia semilunii Pe

E liniște și frig afară Și totu-n jur e amorțit, Un sunet rece de chiatară Pe deal răsună adormit. Nici fâlfâit de albe păsări Nu se aude-n asfințit, Doar a crengilor apăsări Mai mișcă