Popica-Savin Alina-Roxana

Bucată cu bucată mă adun Dintr-un morman de părți mici mutilate Și-ncep tăcută să mă recompun, Să le refac, chiar dac-au fost tăiate. Să le unesc la loc în vechiul tot, Imaginea să mi-o redau

Al nostru cântec noaptea se aude, Doar după ce-ntunericul îngheață Două viori cu strune-atât de crude, Noi ne unim și dăm versului viață. Un ritm tăcut de suflete pereche, Cu tact ne zbatem

Un rând și înc-un rând, o viață, Ascunsă-n pagini de volum A unei cărți ce mă răsfață, Descriind un tainic drum. Poveste tandră de iubire, În care doarme-un sentiment Când e frustrare sau e

Cafeaua zace mult prea rece În ceașca albă de cristal, Iar izu-i aspru, tăcut trece, Prin fața mea. Un imoral. Un ultim fum, și ea se stinge, Mocnit în umbră, într-un colț. Și înc-o clipă se

Încă mai port pe mine dorul Pe care haină tu mi l-ai făcut, Prea mândră să îmi schimb decorul, Eu defilez ca mortul cel tăcut. Nu mă adie vântul și nu-mi bate Din piele-ndepărtând al tău

Să-mi scriu povestea mea eternă, Să-mi caut calea către infinit, În lumea asta mult prea ternă E, poate, scopu-mi definit. Să fiu doar eu cu umbra-mi albă Și să mă-mprăștii-n negre

Mă faci frumoasă numai din priviri, Deși eu negru mi-s amestecat cu gri, Acoperi cu culoare unde găsești striviri, Remodelând tăcut ce eu aș ponegri. Sunt stearpă și amară, cu ochii

Îmi curg petalele de inocență Și dezvelesc sufletul meu hain, Împodobindu-mă în haină de decență Pășesc în lumea rece și suspin. Culoarea mea se face dintr-odată pală, Împrumutând tipare care

Oare tu știi că sufletul îmi plânge? Și că în ochi o lacrimă se frânge Să n-o zărești, tăcută, cum ea curge Și-n inima pierdută cum se scurge. Ori tu nu vezi decât privirea scrutătoare Și

În mine dorm ascunse, învelite, Mii de-ntrebări și sute de cuvinte Ce fierb în tumult, parcă răscolite Doar de priviri ce-ngheață, răvășite. Stând să erupă adâncul care simte Mai mult decât el

Și chiar de pașii-mi sunt doar legănare Pierduți fiind pe căi ce dor, Oricât de-ntunecată-i zarea ce apare În fața mea și simt cum mă cobor, Voi merge șerpuit de-a lungul vieții, Împleticind

Te-am căutat în vise-nșelătoare Și-n nopți ce nu aveau sfârșit, Te-am peticit din a le mele șoapte Și în culori în blândul răsărit. Te-am creionat din lacrimi prea sărate Și te-am uscat cu un

Ești visul meu frumos și trista-mi nebunie, Tumultul meu tăcut în noaptea ce învie Ascunsa mea putință de-a mai trăi o zi Purtată pe cărări ce nu puteam zări. Ești viciul unei toamne stinghere

Eu tot dansez prin picurii de ploaie Ce îmi sărută trupu-nșelător, Mințindu-mă că-s foc în timp ce sunt văpaie, Mă-nalț să zbor când tot mai jos cobor. Și tot dansând cu aripi noi de

Perfectă mi-s în blânda-nchipuire Cu ochii mei tăcuți și visători, Ca o suavă amintire A unor nopți pierdute în ninsori. Dar realitatea-i alta-n dimineață Și nu zăresc decât un chip

Povestea noastră nu este despre mine Sau despre noi, cei ce am fost cândva, E despre lacrimi triste și suspine, Un cântec surd ce ne grava. Nu este-un basm spus pe-nserate, Când ochii se

Din dorul tău, le-am învățat pe toate, Am învățat cum să vorbesc în șoapte, Am învățat cum să privesc la lună, Cum să te văd când norii grei se-adună. Am învățat să desenez prin fapte Minute

Mă descompun în noaptea ce vibrează Și mă adun la loc în răsărit. Mă sting sub picuri reci ce incantează Versuri din cântul tău morbid. Mă strâng, fărâmă cu fărâmă, Să redevin ce-am fost

Să-mi spele ploaia grelele păcate Și sufletul să îl transforme-n scrum, Căci dorul care zace încă-n el se zbate Înmugurind din ură, el se preface-n fum. Să spele ploai-a mea singurătate Căci

Tu îmi treceai ca sângele prin vene Învolburat și prea nepăsător, Cu agerimea unei reci hiene Mă cuprindeai și mă lăsai să mor. Îmi stăpâneai ființa toată, Deși tu nu visai nimic. Cu vagi

Femeia-ți uită ție necredința Și umărul ți-l dă pentru a-l așeza Atunci când ți-e prea mare suferința În a ei brațe tu vei alerga. Femeia-ți șterge fruntea de sudoare Și-obrajii de la lacrimi

Azi înger sunt cu aripe răpuse, Încătușat de vechi dorințe-apuse Pe catafalcul negru cu-amintiri Nu mai tresar, rămân fără simțiri. Închis-am în durere absolutul Și ferecatu-i-am

Norii-și picură argintul Udând trupul cu-infinitul Timpului prea trecător, Prea tăcut, nepăsător. O secundă răsfirată Plânge ora-ntunecată, Adunându-se-n minute De trecut ea se

Eu întuneric mi-s, dar și lumină, Îs rău strecurat în taină divină, Împletitură sacră de iad și cu rai Născut într-un suflet cu blând chip bălai. În ochi îmi străluce putere dospită Precum