Petru Teodor

nici 20%.
aici n-ați văzut.
eu am văzut 30% poate mai mult.
dar nimeni nu poate ințelege ce-i in sufletul omului.

tocmai.
un rol secundar pentru un om de toată măreția.

multă tristețe.
ne mor actorii.
mor și copacii.

cu respect,
pt.

câtă ușurință în vers și-n gând.
finalul... meditativ.
adevărat.
se pare ca puterea textelor dumneavoastră se află înspre final.
idei fugare, totuși.
asta ca reproș subtil.
totuși consistență plăcută.
poeziile de aici sunt vizuale.
de rostit, de ascultat.
așa cum te joci cu lutul inainte de a te hotărî ce să faci.
un vas sau poate o clepsidră.
sau poate o statuie, cine știe.
este adevărat, joaca asta este lumină, în vreme ce lucrul constituit rămâne o umbră.
sper să ințelegeți mai bine ce-am vrut să spun critic.

cu respect,
pt.

p.s.: nu va faceți griji; eu plec - tu cată; și la urmă dezvelim copii.

da, îmi plăcu\'.
am zâmbit îndelung pe viclenia acestui text.
(femeia bionică; deh, nu mă pot abține să nu glumesc!)
(dar nu, aici este femeia-substanța făpturii.)
dar aici sânul - ceea ce hrănește făptura vie - este marginea drumului, plecarea.
strofa 2 aduce pădurea fără oase, spiritul ei în făptura noastră, unde iși caută adăpostul.
aici - unul în celălalt - este vorba de eu-tu, relația dintre aici și oricând, dintre punct și spațiul din jur.
(frumoase strofele 1-2).
apoi ai venit cu focul.
dar cerul nu înseamnă foc.
doar în desprinderea noastră sunt nuanțe de foc (cum sar flăcările în dansul lor către cer).
în cer, ca și in noi - nu se află decât liniștea.

ei, cătai.
găsii pe alocuri, da\' nu\'mi plăcu\' bordura cu nuanțe de foc.
ideea ei imi plăcu\'.
dar aș fi așteptat o liniste, nu plecarea.
totuși, și în final ca și intru început - poezia aceasta este desprinderea.

cu respect,
pt.

bárbatul-femeia... dar nu sunt două jumătăți, care reflectă împreună un singur chip? apa, în reflectarea ei nu-și pune întrebări de genul acesta. împărțirea aceasta (tăierea aluatului) a avut rostul de-a aduce instabilitatea (și implicit căutarea, pentru că o apă care stă nu trăiește, nici nu frământă în ea, luând cu sine părți din tot și din toate) acolo unde se afla prea multă liniște și pace.
am mai zis asta și cu alt prilej.
cel care merge pe un drum lin nu are cum să știe ce este căderea, până nu cade.
dar atunci poate fi prea târziu.
și atunci au apărut apele curgătoare.
care se vărsau în acele ape mari, liniștitoare, reflectare a chipului.

trei au fost mereu.
nu se poate altfel.
purusha, prakrti et anima.
Brahma, Shiva, Vishnu.
etc.
dar împreuna acestea formează chipul.
cum ar putea oare respirația mea să-ți spună cine sunt.
sau reflectarea mea?
poate doar inima și sângele meu să te poarte un pic mai aproape.
dar niciuna și toate.
Dumnezeu se afirmă (se leagă) și se neagă (se dezleagă) în același timp.
pentru că formele moarte nu îl port cuprinde.
iar ceea ce stă - moare.
aici este tragedia făpturii (lucrului clădit) - faptul că odată început (însuși gândul, schița gestului), creația (fie ea făptură, poezie etc.) este sortită pieirii (odată afirmat, odată trezit șarpele din adormirea lui...).
de ce totuși...?
pentru că măduva osului doar prin distrugerea lui poate fi extrasă.
cei ce au fost în cei care vin, niciodată aceiași.
și din cel ce a fost ce rămâne, din cei ce vor fi ce va fi?
nu știu.
nimeni nu știe.
doar credem.
atât.

cu respect,
același
pt.

da, impresionantă imaginea.
și privirea dumneavoastră profundă asupra textului de mai sus.
vă mulțumesc!

cu respect,
pt.

p.s.: scuzati-mi absenta; salcia care privește pamântul, fără să-l atingă, spre diferența de alți copaci care rodesc către cer; care este fructul salciei, dacă nu tristețea, singurătatea? ... părăsirea, dezolarea, pustiul; de la această idee a pornit poezia; dar aici nu vorbesc de fruct, ci de gestul in sine, justificarea de-a fi a salciei.

poate-am greșit crezând oglinda și am trecut prin ea senin
acum o cupă-i iarăși plină cu apă prefăcută-n vin...
(Ghetsimani)
[...]
cândva pe când grundul durerii era tăcere-n Infinit
și când din pânze nevăzute creștea un lac desăvârșit
[...]
să las prin plasa pescărească parâma bărcii ca-ntr-un vis
în care marea e albastră și-mi umple un întreg abis
[...]
și mai credeam că dacă visul e din lumină și cuvânt
ar mai rodi floarea tristeții de-ar mai găsi puțin pământ...

foarte frumos cuvânt.
semn de cizelare a spiritului, forma clasică mi-a plăcut îndeosebi.
și, ca de obicei, junctura dintre gând și cuvânt.
arar pană de înger pe zar.
dar când se întâmplă, mare minune.

cu respect,
același pt.

p.s.: acum, ca să zâmbiți un pic, vă spun si continuarea - printre versuri precum valul / un bătrân își săpa malul / să deprindă cu piciorul / o spirală precum norul(trimitere la țărm).

[am început.
și s-a dus.
dar reîncep cu speranța...]

stare a țărmului.
printre pietrele și stâncile
măcinate-n prundiș
și-n ceva fără urme -
plaja, deșertul, sub pături de apă
o stare a țărmului.
pe fiecare frunză zarea
se ține în zborul ce nu îl ajung
morarul ce-și cere tainul din focul înalt pe care-l transformă-n pământ.
și acolo, ca un punct,
omul în fața propriei mări
țărmului său din ce în ce mai adânc
nu prin el, ci prin cele ce le privește
așteaptă.
aștept o fotografie
pentru realitatea asta [...]
dacă descâlcești nodul ăsta
un fir duce la mine
felul în care se macină pe sine -
\"cu iluzia [...]\"
și așteptarea, firul Ariadnei, țărm către sine, devine cercul prin care cel fără urme gustă din cel fără sfârșit.
\"ai reușit
perfecta amânare
tăcerile tale
acuma sunt vii
să-mi scrii o scrisoare... \"
(scrisoarea însăși este un semn de ieșire din cuvânt).

cu respect,
pt.

da, întradevăr.
T.
ce culoare poate avea?
nu știu.
poate roșu.
poate negru.
poate niciuna.
poate-i un refuz.
poate fi un gri (o ratare).
nu se știe până nu se termină piesa.
dar, cu siguranță, nu!

cu respect,
pt.

a nu se înțelege nimic legat de sferă.
de alte sfere.
aici este un simbol.
nimic in cele din urmă.

o poezie frumoasă, delicată.
mi-a plăcut.
și colajul de iubire.
dar aici m-am simtit mai aproape.
fantomatică aceasta fapturá.
poate pentru că deseori există tristețea aceaasta fără de seamăn.

cu respect,
pt.

și mulțumesc frumos de corectură.
la grinzi, după cum se vede, n-am putut renunța.

cu respect,
pt.

deci să tai?
așa să fie.

îmi cer scuze.
am auzit glasul celui care m-a învățat că valul nu se ascultă, ci se cântă.
va trebui să mai trec, așa-i.
să mai despic cele spuse.

îmi plăcu comentariul.
și ironia din el.
vă mulțumesc frumos pentru popas.
și vă mai aștept.
oricât de trecător.

pt.

picioarele copilului - intrarea in lume; ultima pasăre - ieșirea din ea, ca dintr-o scenă; inconștiența sublimă ce tremură-n colț, lumina aceea mă tulbură.
să purcedem atunci!

\"coardă vibrând
gardul de sârmă
strângea în pumni inimi lăsate în urmă

iar ei trăgeau
din spatele unui zid de ceață
cu frică aruncau gloanțele ca pe păsări

și gloanțele lor zburau vibrând
ca sfoara de zmeu în mâinile copiilor
albi prinși în ponoare de vânt\"

cu zâmbet,
pt.

forma ideii (tehnica aceasta) nu-mi aparține (mă înclin în fața celor ce mi-au dăruit-o). am putut să scriu prin ea fragmente din viața celui ce stă în oglindă. de aceea cele de aici sunt un fals jurnal - pentru ca nu-mi aparțin; eu sunt doar hârtia ce învelește cuvintele, doar hârtie și nimic mai mult.
în acest sens nu vă invit să treceți prin pânza mea; veți veni singuri când veți dori.

(astăzi un prieten mi-a spus că nu mă știa; m-am mirat - nici eu nu mă știam, dar despre asta nu cutezam a spune.)

cu respect,
pt.

Domnului T.D.: unii dintre muritorii de rând poartă uși către sine ascunse\'ntre oasele incleiate ale pieptului; dumneavoastră ascundeți și-un clopot pe care din când în când îl mângâiați cu privirea (\"să cânte, Doamne, să cânte!\"); eu doar mă împiedic, domnul meu, doar mă împiedic... și de-acolo, întins la pământ, ascult; îndelung...

Doamnei D.S.: este un îndemn care cere multă energie; voi căuta să-i dau sunet (am crezut că un om atât de corect - cum sunteți); dar (o să-mi considere gestul chemare spre semn) nu cuvintele mele sunt cele ce grăiesc, ci (și o să-mi disprețuiți chipul, precum e.r. văzut-a) însuși cele pictate, pentru că uneori fotografia este o poză-n retină (și eu, în orbirea mea, nu - orgoliu ce zace în acest... pt.), un dans printre cuvintele răpite din moarte (de aceea el trebuie să moară și cuvintele lui să moară, să nu rămână decât osul și acela fărâme - cât trăiesc nu ajunge o singură moarte). cuvintele mele sunt carne. și pentru asta îmi cer iertare. o să dau curs invitației, desigur. sunt obosit. atât.

vă mulțumesc frumos.
pt.

apreciez deosebit părerile voastre.
ne apropiem încet, încet de ceea ce îmi doream mai de mult.
un atelier-cenaclu.
asta ajută cel mai mult.

vă mulțumesc
domnul meu (evp.) de popas.

pt.

cum mă sfătuiești să fac?
rogu-te LIM, ajuta-mă!

cu respect,
pt.

adresa trimitere

așezată în pod
o rachetă de tenis
fără fileu

&

în papuci
el mimează golul lui Kovalev
pe îndelete

acestea mi-au plăcut.
ultimul m-a făcut să râd.

\"
îmi amintesc cum schiam printre copaci,
sărind peste drugii de fier -
trosneau rădăcinile lor sub crusta de gheață
\"

(cât despre bicicleta- urme etc. amintesc o variantă mai bună de Eric Hellal

zăpadă pe pod –
urmele mele de pași în urmele
unui necunoscut

(tradus de V.P. la adresa http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1830993/A_ap%C4%83rut__nr._4__al_revistei_franceze_de_haiku_)

mă înclin cu respect către o minte deschisă.
este bine atunci când găsim calea către înțelegere.

cu prietenie,
pt.