Paul Gabriel Sandu

Poezia suna, in primul rand, foarte bine; are o sonoritate aparte, care puncteaza cumva ceea ce s-ar putea numi dramatismul ei. Numai ca la sfarsit nu mai pare fi forba d eun dramatism. As fi sperat de la ea sa aiba puterea de a pune alte intrebari secundei decat acelea pe care le-a indraznit fiecare in anul amortirii sale. Am sperat, o clipa, ca prin ea o sa prind si eu spilul intrebatului. Dar puterea ei s-a dovedit a n-o intrece pe a mea...Asta e, de fapt, singura critica pe care eu o aduc acestei poezii. Platitudinea asumata a finalului.

Ce stranie atmosfera reuseste sa creeze poezia asta! intoarcerea de la microrevelion - stranie, caci solitara - se preschimba, tocmai in virtutea solitudinii ei acute, intr-o regasire.Cresus se intoarce infrant, insa singuratatea infrangerii lui preface tot ce atinge in oameni. Ce metafora vormidabila a nevoii irepresibile de celalalt. Ce forma a darniciei (imposibile) supreme.

Poezia mi se pare reusita, desi, spre sfarsit, isi pierde din coerenta, mai ales atunci cand intra \"spiritul\" in joc; caci mie, personal, nu mi se pare ca spiritul - ba dimpotriva, trupul, asa cum frumoasa ta metafora \"clipa cu trup\" o sugereaza - ar putea crea apropierea, si in niciun caz o apropiere erotica. Sufletul da, poate. Deci finalul sufera de o desincronizare. In rest, jocul de-a Pigmalionul e foarte reusit, iar pisicile din ferestre sint un bun pretext pentru mangaieri si alinturi.

Da, aceasta era poezia!

Ultimele doua versuri fac toata poezia. E drept ca nu mai sunt obisnuit sa citesc sonete, dar cred ca al tau mi-a placut. Mi-a amintit de una dintre frumoasele poezii ale lui Gyr care se juca tocmai cu aceeasi idee a cuprinderii binelui in rau, a bucuriei in tristete, era manata de acelasi avant recuperator. E ca si cand undeva, la mijloc, ar fi o oglinda, care ar dubla gesturile noastre cu inversul lor. Caderea devine, asadar, cu cat e mai profunda si mai riguroasa, cu atat mai imposibila. Cu cat e mai cadere, cu atat e mai inaltare. In fond, poemul tau este o frumoasa lectura a lui eros prin care pierderea cea mai acuta isi este, siesi, recuperare; frumoasa si aproape crestina, intrucat adancirea in moarte devine un bun pretext pentru stralucirea in viata, pentru reinviere.

Salut, Stefan! Poezia ta nu pacatuieste decat printr-un curaj poetic nemarginit, iar aceasta nu este in niciun caz o critica, ci o lauda. Lasand la o parte cele trei versuri cu sperietoarea - a caror valoare in intreg nu o pot intelege si care nu reuesc, cumva, sa coaguleze. Finalul poeziei, cu marirea, aproape cinemataografica a cadrului, cu iubita incercand sa evadeze, este cea mai reusita parte a poeziei.

Ultimul vers se afla intr-o profunda suferinta: \"si ca sa\", disttruge totul, ca niste lovituri de ciocan in mijlocul unei sonate pentru pian.

Primul vers e prea incarcat de aur si de fildes, si nu inteleg miza poetica a niciunuia. Versurile tale sunt asemenea unor puzzle amestecate ingrozitor, in fata carora, obosit numai la gandul ca ar trebui sa le aranjezi pentru a alcatui o imagine coerenta, te iei cu mainile de cap.
Ultimul vers e singurul vers al poeziei tale. Mai bine ai creste din el o alta poezie, fara taceri de grafit si de fildes.

Poezia are un farmec aparte, ceea ce imi scapa insa sensul fracturii dintre prima si a doua parte. Caci, in mod paradoxal, recuperarea, \"ierbirea\" din prima parte se varsa in umeazeala fara de scanteie a chibritelor. Frumoasa metafora a liniei vietii, \"circulara ca a unui copac\" - circularitate care invoca eternitatea - este taiata ca o rasuflare (si inspirare). Zeul pare sa-si fi cautat in alta parte de lucru, caci ochii atarnand de icoane par a fi suferinzi de ratare. Nici lumescul 112 nu mai pare tangibil.
Tocmai cand intalnirea se produsese, ea este ratata in chiar actul atingerii ei. Daca nu mi-a scapat nimic, atunci absurdul poeziei asteia este aproape de acel absurd kafkian pentru care femeia nu mai poate fi nici macar un refugiu, si cu atat mai putin o salvare.

\"locul unde se da in mintea copiilor\" - e o metafora extrem de reusita a unui \"fel\" de zile de iarna. Concizia si ludicul reusesc, in mod surprinzator, sa nu se excluda.
Dincolo de laudele care, insa, s-ar putea sa nu-ti foloseasca decat putin spre deloc, aduc si cateva observatii.
omul de zapada inghetat e o imagine obosita, la fel ca si imaginea de pastel a gerului batand cu pumnii in geamuri. Personificarea, in felul asta, a gerului nu mai tine.
Sigestia mea este sa devii putin mai violenta in poezie. Frumusetea sa naste in contrast. mi-ar fi placut daca ai fi alcatuit tot acest scenariu, ca sa lasi, in el, sa se intample ceva nemaiintalnit. De ce sa nu moara un om, in parc? De ce sa nu fie un copil inghetat? DE exemplu. In felul asta, totul ar prinde, dintr-o data, alta viata. Cred ca - si e numai o sugestie - trebuie sa ai mai mult curaj, in poezie, si sa iti ingaduiesti lucruri care sa te surprinda si pe tine. Iar pentu ca atmosfera feerica a fost deja de mii de ori suprinsa magistral de romantici si de expresionisti, etc., singurul fel in care ti-o mai poti ingadui, este sa o fracturezi, sa o faci sa explodeze sub presiunea straniului/grotescului/insolitului/

In buna masura, poezia asta ti-a reusit. As face, insa, cateva observatii:
1. Daca pui \"06:00\", nu mai merita sa pui a.m., caci se intelege. Daca ai fi scris pur si simplu \"6\", atunci a.m. ar fi avut sens.
2. \"gustul nescafe baut la serviciu\" sufera de o ambiguitate ne-poetica, ce ar trebui evitata. Gustul nu poate fi baut. Fatpul ca nescafe nu suporta, sau numai cu greutate, un genitiv, ar fi trebuit sa te faca sa preferi \"cafelei\" in loc, si lucrurile ar fi fost in favoarea ta.
3. \"usi de gheta\" e o metafora obosita

Prima parte a poeziei e cea mai buna, fara indoiala, adica e cea mai plina de violenta. Apoi forta se dilueaza in cuvinte nepurtatoare de \"sarcina poetica\" isi pierde incarcatura electrica, in cuvinte precum \"un fel de mos craciun de plastic, agatat stupid de pervaz\". Cred ca adjectivul asta \"stupid\" aduce un mare deserviciu primei strofe. Comparatia nu cred ca tine, din multe motive.
Strofa a doua incepe iarasi foarte bine, \"ma sperie fiecare vocala, fiecare pauza dintre sunete\", \"ritmul cel de toate mortile\" se dilueaza iarasi intr-un adjectiv: \"savuroasa\". Nu vad cum ai putea savura bulgari de mahnire.
Verbul \"crap\" e prea agresiv pentru cititor, iar ultima strofa este destul de conventionala. \"Ghetarii din inimi\", de exemplu, e o metafora uscata.
Dincolo de toate aceste observatii, poezia este - cel putin prima parte a ei - POEZIE!

Metafora sufletului intins pe pamant mi se pare greu de digerat; si asta pentru ca, intuitiv, sufletul nu e ceva ce se poate intinde sau strange, ci ceva imaterial. Sunt multe imagini frumoase in poezia ta, si multe alcatuiri interesante de cuvinte, cum e roitul privirilor in razele lunii, sau cum sunt serpii diminetii. Dar sunt si unele sincope si alaturari chinuite, cum e versul \"si despre cum dupa\" care e cel mai slab vers al poeziei.
Cele bune,
paul

N-o sa adaug laude (desi as putea, desigur), pentru ca le-ai primit deja. O sa spun numai ca o comparatie din prima strofa nu tine. Pentru ca oamenii nu se uita la cainii turbati, ci fug de ei, se feresc, isi intorc privirea. Te uiti la un caine mort, la unul schiop, dar nu la unul turbat. In plus, cred ca nu reusesti nimic prin comparatia asta. Apoi al doilea \"ah\" e cam de-funct, adica fara functie...

În afară de curajul de a fi introdus tot felul de corpuri oarecum străine în poezie, adică în afară de curajul de a vorbi despre giacă, despre blugi diesel, despre hard heavy metal, și în afară de meritul de a fi scris „cărtărescu” la începutul unui vers și – ultimul „în afară de faptul” – că versul „ochii tăi colorau iarba” nu pot să găsesc nimic demn de luat în seamă în poezia asta. E numai o căutare, o încercare de a urzi cumva o pânză în jurul unui vers bun, dar care rămâne singurul bun; și chiar dacă este repetat și reluat în diferite feluri, tot unul rămâne. În loc să fi încercat să-l multiplici, mai bine te-ai fi eliberat de el.

e un vers fermecator in poezia asta, un vers in care imbolnavirea de toamna este surprinsa in cel mai primejdios moment al sau, cel mai primejdios caci abia presimtit. Si stranutul ar putea fi, de ce nu, un semn al sanatatii, insa noi stim foarte bine ca vara poarta cu ea, inca de la inceput, boala aceasta care se numeste toamna, chiar daca ea, boala, nu devine vizibila cu ochiul liber decat atunci cand nu mai poate fi vindecata. Pentru versul ala as cumpara poezia :)

Fomidabil acel \"pe de alta parte\" ingrosat si luminat straniu de cei doi monstri. Apoi versul de final este, cred, adevarata reusita a poeziei, pentru ca te-ai astepta sa sune \"noaptea inalta din umeri\", si faptul ca este construit \"in contrapunct\" fata de expresia asta ii confera o lumina aparte. Nu mai sti nici noaptea ce e si a cui e, si mai ales nici din ce umeri se inalta si ai cui.
Singurul vers care imi scapa este cel cu grilajul \"corp la corp\", imagine pe care o fortezi introducand-o pe cea a lasoului. Nu cred ca tine.

Poezia asta e nonsalanta si nepasatoare ca o rockerita imbracata straniu, acoperita de bratari si cercei, pe langa care esti gata sa treci fara s-o privesti aproape. Numai ca dupa ce ai trecut ti se pare, brusc, frumoasa. Nu te intorci s-o privesti inca o data, te multumesti sa treci mai departe; dar daca totusi ai fi facut-o.
Finalul asadar e cuceritor, faptul ca, in mod ostentativ, dupa cele doua semne de exclamatie cu care se termina versurile precedente ultimul vers nu are nici macar un punct drept sfarsit, continunadu-se cumva, asteptand ca el sa se intoarca si sa observe concentreaza tot mesajul poeziei.

Ideea este interesanta si mai ales e bine exprimata; cineva spunea ca orice mare filosofie sfarseste cu o banalitate; la fel s-ar putea spune si despre o opera poetica; majoratul inspiratiei e intotdeuna fad, ofilit. Inspiratiile trebuie parasite pentru ca secatuiesc repede. In poezie trebuie sa fii un fel de Don Juan, sa cuceresti mereu si sa nu te lasi cucerit pana la capat de nimic. Altfel imbatranesti foarte repede.

Poezia are un ritm deosebit si infloreste de imagini pregnante - cea a barcilor plutind dezlegate, ce a oamenilor deschizand ferestrele intr-un raset - pe care le tine bine laolata, fara sa-si piarda coerenta. Ceata aproape omenesca are un straniu in acelasi timp familiar, metafora este construita oximoronic, fara sa existe insa o violenta fatisa a celor doua elemente alcatuitoare.
Fara indoiala, o reusita!