112 muze

Poezia are un farmec aparte, ceea ce imi scapa insa sensul fracturii dintre prima si a doua parte. Caci, in mod paradoxal, recuperarea, \"ierbirea\" din prima parte se varsa in umeazeala fara de scanteie a chibritelor. Frumoasa metafora a liniei vietii, \"circulara ca a unui copac\" - circularitate care invoca eternitatea - este taiata ca o rasuflare (si inspirare). Zeul pare sa-si fi cautat in alta parte de lucru, caci ochii atarnand de icoane par a fi suferinzi de ratare. Nici lumescul 112 nu mai pare tangibil.
Tocmai cand intalnirea se produsese, ea este ratata in chiar actul atingerii ei. Daca nu mi-a scapat nimic, atunci absurdul poeziei asteia este aproape de acel absurd kafkian pentru care femeia nu mai poate fi nici macar un refugiu, si cu atat mai putin o salvare.

Vasile, in ciuda replierii (de data asta, destul de prost mimata si usor mai cinica decat de obicei) din final, sunt inclinat sa cred ca imi dadusi spre decodare (si desigur, pentru a mintii mele proaste imbarligare) un poem de dragoste - si inca unul important (nu stiu cat pentru eul tau poetic, dar pentru cel personal, foarte) iar tonul retrospectiv-nostalgic si notele metaforic-descriptive sunt doar obligatorii elemente de decor. in perspectiva asta, trecerea de la un anotimp biografic la altul - de la \"cuibul impletit\" la \"fetita cu chibriturile\" - nu-mi pare o fractura, ci mai degraba un efect cinematografic destinat sa abata atentia consumatorului (onest, dar inocent, fie si in sens eufemistic) de literatura, de la adevarata ei identitate (a fetitei, zic). asa simt, asa zic, asa m-a atins si m-a miscat, iar daca gresesc, rog sa nu fiu chiar din nimica toata impuscat, ci (precum de sarbatori nimerindu-se) iertat.