Paul Bogdan

Mă întâmplam deunăzi prin grădinile tale, îmbătrâniseră, doamnă. Luminile pale se aplecau cărămiziu în pământuri, târziu cu târziu, se rupea frunza plecând spre începuturi. Iar mie îmi venea să mor

Știi că ne mai vine câteodată să murim, Mie mai des, ca eu sunt ăla, ca liliacul Ce saltă din pală în pală în ținterim Noaptea, beat de vânătoare și de ridicul. Tu știi că îmi vine să mor des,

Iar ne întâlnim la tragedie, pe lângă morți cu punga de floricele, bombardați din toate părțile de spectacolul presei. Umbrărescu, etichetat sarcastic de unii presași cu renumele de „antreprenor

O floare de salcâm petală albă Mireasmă de pădure înnoptată, Esență de lumină fără pată Ce din aproape mâna îmi înțeapă. Un cântec fără sunet de tromboane, Numai viole, flaute și naiuri, Îmi

Pe marginea falezei valul vioriu ajunge obosit și târziu udându-ne evantaiele sub care râdem în rafale scurte și dese precum vântul ce aduce înspre noi marea străpunsă în nuanțe de bastonul

Contururi vagi de amfore golite, De sentimente crude Potolite, Îmi amintesc de clipe fericite, De forme nude Îmbrăcate-n noapte. Parfum uzat de timp și spațiu, De plete blonde rătăcite Și

Tu știi cum cad eu, cum mă sting uneori, cum fâlfâi ca o bătaie de aripă de flutur, cum mă scutur, ca norul de ploaie. Mi se strânge sufletul în mine, mă închid, pe frunte mi se

Personaje: -Tânăra șatenă – în jur de treizeci de ani, tipul femeii independente angajată a unei mari firme -Doamna de 40 – roșcată, tipul femeii director -Tânăra roșcată – idem cu tânăra șatenă

O floare carnivoră, sau mai bine și inventat spus, una psihefagă, asta ești! Cu bucățele văzute și nevăzute din mine, gingaș te hrănești. Violetul și roșul gesturilor tale sunt

Toți ne spun că viața este o roată, că n-are spițe dar se-nvârte, se-ntoarce în fapte mari sau mărunte, că nimic nou nu este în lume; că lumea e rotundă, că o secundă, are cândva o soră

București, 25 octombrie 2005 Scrisoare deschisă adresată Domnului Nicolae Manolescu Domnule Nicolae Manolescu, Dincolo de orice introducere, care n-ar fi decât fals-politicoasă,

„Nu iubi prea mult, există ură! Nu urî prea mult, există iubire!” Mi-ați trecut prin viață fiecare după felul vostru de-a fi și, până acum, n-am învățat a vă urî pănă la capăt. Vă port

Îmi cânți, îmi cânți zburătăciune. Þi-au ieșit ghioceii pe sâni și iubirea în ochii negri tăciune. Îți răsar flori pe subsiori, pe după ureche îți înmuguresc sărutări, țipi, gemi

Eram câteva fete abia născute din transparențe ovale ne crescuseră în mâini evantaie palmierii de sticlă violacee sub care ne ascundeam zâmbetele și trupurile noi de privirea pătrunzătoare

Sincer nu-mi prea pasă „de ce și cum”, „de cine și ce” vreți să spuneți. Sunt într-o pasă bună, ce mă ține aerian, nepăsători de voi, pășitor ca pe lună. Așa, pe jumătate imponderabil,

Privește-le cum pășesc cuprinse de primăvară. Simt că acest anotimp se naște de sub părul și straiul femeii, au ceva, ele, nebunele, gingașele, în natura pieii. Privește și tu câtă