Papadopol Elena

Am citit și acest poem; am înțeles ideea de afecțiune față de libertate, însă recitindu-l, imi permit, cu îngăduința dumneavoastră, să păstrez în amintirea lecturii câteva versuri, care dezvăluie stratul mai profund al poemului:

Suntem liberi!
Suntem liberi!

Suntem unici!
Suntem unici!

Universul se învârte pe orbita inimii noastre,
n-ar exista nicio stea fãrã privirea noastrã,
n-ar exista niciun zbor fãrã dorurile noastre.

sã dezgheţãm iertãrile
sã ţinem în cãuşul palmei rugãciunile
şi, cu infinitã grijã,
sã le dãm drumul sã zboare liber spre cer.

Sã lãsãm ziua sã-şi ardã lumânãrile,
sã lãsãm apa sã-şi lepede izvoarele,
focul sã-şi dea ofranda stelelor,
pãmântul sã ne cuprindã cu dragoste
la sânul lui
ca la începutul Creaţiei.
Suntem liberi în malaxorul iubirii

Unite sã fie iarba și apa,
aerul și zborul
curcubeul și inima,
lumina și poezia

în timp ce noi,
liberi,
liberi
şi unici,
cântãm mantra iubirii...

Nu știu dacă rezonați cu această formă, însă eu am întâlnit multa sensibilitate în text! Spor la scris!

Observ că este un minipoem cu suprapuneri de sezon; se intâmplă ca oamenii să nu se mai poată bucura de o ninsoare, iar aceste versuri să aducă imagini artistice, pentru cei care vor să le simtă. Cu mare drag, fiindcă mă aflu în fața unui tablou de iarnă romantic, mă gândesc dacă ar fi potrivit - nu știu cum considerați și dumneavoastră - să rămână în poem aceste tușe, care singularizează ideea poetică, evitându-se suprapunerea repetiției Calea Lactee și a cuvintelor zăpada și fulgii foșnitori (par cuvinte ajutătoare, explicative), ce reduc tenta filosofică a poemului, rămânând după lectură mai mult impresia pictării unui tablou de iarnă; de exemplu, eu aș păstra așa:

Calea Lactee își ninge stelele pe Pământ.
Crivățul o străbate vivaldian,
Se-așterne domoală sub tălpi
și în inimile noastre.
Apele au tăcut, să asculte cântecul venit din cer,
Poezia mea doarme în privirea ta
Genele o leagănă, o leagănă...
Mulțumesc pentru lectura oferită! Și eu îmi doresc să ningă... așa, ca în povești

nu s-a înțeles foarte bine reacția mea: am citit un poem de calitate și, de aceea, m-am extins cu comentariul...

Este deosebit comentariul oferit de domnul Ionuț. Dragă Nuța, tu ești foarte inspirată și te joci cu imaginile artistice, asemenea poeților generației, însă pot exista voci care să speculeze interpretarea poemului, să îl situeze la confluența dintre realitate și ceea ce a fost sau ceea ce va urma. Limbajul este simbolic, chiar ermetic... Mă opresc, din nou, asupra altor versuri:

aleg ce am de luat cu mine
două-trei momente de extaz
ideea delicată a unei mâini
și o pereche simetrică de umbre

Și încerc să explorez acest context: pentru că mi s-a părut puțin exiatențialist ceea ce eul liric a ales, mi s-a părut mai mult ca o plecare, adică în sensul invers al împlinirii și evoluției spirituale; sufletul, pe calea aceasta a evoluției este locul sau biserica trupului plin/ plină de toate trăirile. În fine, dragă Nuța, poemul este superb! Și, iată, toată ziua m-am gândit la el!

... un poem sensibil și, cum memoria afectivă a reacționat, m-am întors, după lectură, la versurile:

șapte clopote în biserica trupului
încep tânguirea

și îmi doresc să știu dacă este cumva atribuită o simbolistică a zilelor săptămânii; m-am gândit că în această criză a lumii - fiind creată atmosfera de sfârșit al lumii - biserica este deschisă în toate cele șapte zile. Mi-a plăcut poemul, am remarcat imaginile artistice, care au creat spațiul identitar
Și am mai remarcat imaginile metaforice, luminoase, din prima strofă, care au deschis o altă dimensiune
noaptea-i o simfonie de stele
un acvariu luminat de peștii lui

ceea ce am citit; din acest sonet deja ați făcut muzică; ideea domnului Ionuț este bună, justificată

Dar dorul deja-ncepe să m-apuce
Ar fi potrivit așa?!

Este mult mai bine, așa cum ați sugerat dumneavoastră; prin folosirea gerunziului curge altfel textul! Vă mulțumesc foarte mult!

Mulțumesc frumos, Ilie! Mă bucur că ai trecut!

Am remarcat aceste două versuri:

din amintiri îmi fac brâu de poveste,
să mă leg cu el de-al veșniciei val,

cu nuanță aforistică; îmi place imaginea lor, îmi place poezia lor...

Succes la scris și multă inspirație!

domnule Ștefan Petrea, pentru mesaj, pentru apreciere...

Cu placere estetică am lecturat textul; am încercat să respir odată cu el, să-i simt esența... și am observat că, în această descriere, unele idei sunt dublate prin comparații, de exemplu:
Esența de brad, proaspătă și curată, plutind în aer ca o suspensie fină, pătrundea în încăpere cu o ușurință aproape magică, ca o mireasmă gata să se toarne într-un ceai

Esența de brad - ca o suspensie fină, ca o mireasmă gata să se toarne într-un ceai

Spiritul acesta, care mie îmi place în textul dumneavoastră, pentru că îl găsesc blând..., în încercarea lui de a curge lin pe traiectul descrierii, dezvăluie unele repetiții, despre care eu cred că ar trebui eliminate, la o atentă revizuire a textului: sunt foarte des și apropiat întâlnite alternanțele: ca o/ cu o și, în același timp, este repetat articolul nehotărât: o.

Mi-a plăcut atmosfera și, mai ales, finalul... Și eu iubesc diminețile, și eu iubesc esența de brad...

Întuneric, senin, mister, iubire, imagini metaforice, totul... prin ochii iubitei! Un rafinat minipoem!

domnule Ionuț Caragea, pentru lectură, apreciere și trimiterile făcute!

vă mulțumesc pentru trecere,lectură și rezonanță! Este un dialog spontan și tot ceea ce este spontan este viu și... inovator! Mulțumesc frumos!

Sunt de acord cu ceea ce a scris domnul Ionuț Caragea. Versurile prezintă lupta dintre lumină și puterea abstractă a întunericului. În comentariul pe care îl scrisesem mai devreme și pe care l-am pierdut, exprimasem, cu alte cuvinte, că m-a prins această luptă dramatică,în care omenescul supraviețuiește cu dificultate, sesizând în versuri, repet, în toată această suferință profund exprimată, și speranța, văzută ca o renaștere, ca o poveste fantastică urbană.

vreau să simt cum într-o zi vom pleca de aici

iar cuștile noastre vor fi deschise.


într-o zi vom fi frumoșii nebuni ai marilor orașe.

cei care au îndurat în tăcere

frica și foamea și groaza.


frâne. ne izbim de scaune, unii de geamuri

alții de propriile piepturi.

Felicitări!

Sunt de acord cu ceea ce a scris domnul Ionuț. Versurile demonstrează lupta dintre lumină și puterea abstractă a Întunericului. Și toată această luptă ar putea simboliza renașterea, schimbarea acestei lumi interioare înghesuite.

vreau să simt cum într-o zi vom pleca de aici

iar cuștile noastre vor fi deschise.


într-o zi vom fi frumoșii nebuni ai marilor orașe.

cei care au îndurat în tăcere

frica și foamea și groaza.


frâne. ne izbim de scaune, unii de geamuri

alții de propriile piepturi.


Foarte profundă, modernă și plină de rafinament această scenă. Am mai urmărit firul narativ al lui Ali Smith și, la fel, am fost super surprinsă de această măiestrie dramatică, unde omenescul supraviețuiește cu dificultate. Felicitări!

pentru isonul dulce! Faptul că mi-ati lecturat poemul, că v-ați întors asupra lui până i-ați păstrat esența, pentru mine înseamnă foarte mult! Sunt onorată și vă mulțumesc din suflet!

Am citit poezia... m-a provocat să o recitesc prin aglomerarea de cuvinte, aparținând aceluiași câmp semantic: ochi - de câteva ori folosit -, privești, privire, văd, vedere, uit, apoi versul: cu privirea ta în vederea mea implică o încărcătură expresivă care șterge din starea de spirit contemplativă. Și mai sunt expresii pe care le pot da ca exemplu, însă vreau să știți că, dincolo de această descriere cu rupturi de sens - așa numesc această stare de spirit, pe care am intalnit-o - remarc și poezia, energia care a dumicat contopirea erotică în atâtea repetiții doar pentru a se înțelege efectul sentimentului de iubire asupra spiritului autoral. Insist, cu căldură, pe ideea că trebuie rearanjat textul, revăzut. Mulțumesc frumos pentru ceea ce am citit și sper că nu am supărat prin exprimarea acestei păreri.

din amintiri rămâne scrumul
și tu în el
de unul singur

Iar în ultima strofă, o altă propunere...
din amintiri rămâne scrumul
încă fierbinte pentru un timp

Iar titlul să fie primul vers:
Se aude cum cade cenușa