Ovidiu Vasilescu Macin

Sângeră vișinii alb, sub secera lunii triste. Din stelele stinse, arcași necunoscuți îmi trimit săgeți otrăvitoare. Prefăcut, îngerul morții, imită glasul mamei, strigându-mă pe numele

Mă mir de unde-atât albastru-n ochii tăi!? De unde atâta limpezime, atâta lumină și soare, când te știu ca pe un căutător de anotimpuri noi, pe care nu le-a trecut nici măcar o pasăre, nici un

Miracolele sunt doar ale Tale, așa cum tainele doar ție îți aparțin și nedezlegate se petrec printre noi, așa cum tot ca o taină se petrec anotimpurile, timpul în sine și viața. Ce miracol mai

Toate-s spoite cu var și cu ceață, lucruri și oameni,-bărbați și femei- și-ai zice că-s umbre, stafii picurate cu licărul cerului, ca niciodată înstelat și înalt. Umbra mea, iat-o

Iubito, ziua se curmă cu-aceeași insinuantă cadență, cu-același morman de tăcere, pe care-o trăim speriați, ca nu cumva, - fie și din întâmplare -, să ne surprindă glasurile pasărea morții și

Noaptea-i adâncă și fără sfârșit. Prăpastia genună se face, pentru cel ce nu înțelege rostul luminii... Crai nou din vecie mi-aruncă dojană, fiindcă-mi luminez calea cu o floare de cais! Oare

Fumegă verde candela Lunii pline; vântul aduce miros de tămâie și gânduri mai vechi răscolesc amintiri calde ca sângele proaspăt. Scapără stele ca-ntr-o noapte în care omul aduce prinos

Orice om e sărac și pustiu; mai sărac decât pasărea ciungă, mai singur și cu mult mai nefericit decât măslinul cel neroditor, care-a stârpit, mai ales, când El obosit și flămând, părăsit și

Nici pasărea, nici omul, în zborul lor nebun, nu vor putea s-ajungă cu mult mai departe decât le-a fost sorocit prin destine; să nu vă mire că omul zboară și el: cine, de altfel, zboară mai

-Cine-i străinul acesta grăbit și tăcut, călătorul acesta zelos, fără nume? Către cine aleargă cu zel, cu sprânceana-ncruntată și buza mușcată adânc pân-la sânge? Este El, ziditorul de

Iubito, timpul ne-a-ncercuit, cu o manevră subtilă și-ar vrea să năpădească peste noi, turnându-ne-n vene otrava trecerii lui. Să nu ne predăm: să rămânem mai departe în afara subversivei

Pe calea pe care urc eu, nici-un sfânt n-a pășit niciodată, nici-un înger nu s-a ostenit, pe sub cerul și vitreg și trist. Nu, ei nu și-au întâlnit destinul, așa cum mi l-am întâlnit eu și cu

Să vină chiar Îngerul morții călătorului tovarăș de drum, să-mpartă cu el singurătatea și gândul funest al ideii de moarte. De unul singur, calea-i mai lungă, mai lungă tăcerea, mai

Soarele zace pe partea cealaltă a lumii, lumina-i vânată de umbrele serii, ca o căprioară din preerie, care speriată de strigătele indienilor Paiute, încearcă prin salturi disperate, să sară pe

Ce-i veacul pentru mine? Și ce-i eternitatea? Am să te aștept cât cerul va stărui pe sus, cât El va ține lumea și stelele pe partea pe care tu mai stărui și încă n-ai apus. Ce-i depărtarea-n

Este o viață de când tot încerc să ies din mlaștina întunericului, din care, doar bufnița și-a făcut un rost. Înaltul pe care-l privesc cu nedumerire, bătut în cețuri dese, este tot mai mult o

Roșii ca arama sunt malurile canionului. Roșii și drepte, asemenea unor portaluri de aur, sporesc adâncul acelei grote preistorice și mai sporesc până la nebunie, teama de adâncul în care te

Nici templele cu turlele înalte, nici regii cu cetățile de fier, nici munții-ncovoiați sub greutate nu vor rămâne veșnice sub cer. Nici cerul însuși, cer nu va rămâne, și nici lumina zilei n-o

Se umple cerul de lumină iară, și-i plină lumea de vecia sa; pe iazul trist, Triadele coboară, și cântecul luminii-l vor cânta. Și vor cânta luceferii mai tare, din lira picurată cu

Și pasărea și șarpele-au plecat și s-au retras în sinea lor copacii, retrasă-i apa din fântână azi și iarba însăși s-a retras sub glod. E goală omenirea de sărmani, livezile de pomi sunt