Ovidiu Vasilescu Macin

- Judecătorule, că numai ție mă mărturisesc; eu am ars din temelie de mai multe ori așezarea lumească din mine; am zidit-o și din nou i-am dat foc; am călcat-o în picioare de mai multe ori,

Ce-i veacul pentru mine? Și ce-i eternitatea? Am să te aștept cât cerul va stărui pe sus, cât El va ține lumea și stelele pe partea pe care tu mai stărui și încă n-ai apus. Ce-i depărtarea-n

Dormea ostenitul drumeț. Dormea adâncit în visare, când ea, veghe neostenită, îi cânta aproape șoptit un cântec de leagăn! Ochii ei mari și albaștri, risipeau o ușoară lumină opalină pe tâmpla

Azi vă trimit semn de răscoală, semn de nesupusă voință vă trimit azi, prin care vreau să- nțelegeți că nimic nu-i mai presus decât omul care s-a regăsit pe sine, stând de vorbă cu reflecția

Prăfuitele și tocitele dale, vineții și pătrate, răsunau gol, așa... ca niște sarcofage pustii, sub pașii mei nedumeriți și totu-mi părea un trecut îndepărtat; atât de îndepărtat și pustiu

Trăind în mileniul acesta al vitezei, aproape că nu mai avem timp să ne cunoaștem nici vecinii, nici pe noi înșine. Cerul parcă nu mai este nici el atât de sus pe cât ni se părea până la prima

Mai spune-mi că nu mai sunt singur, că-s cu tine să-mi spui, dacă poți, că ești parte din visele și relele mele și cu mine te-ntreci; cu vorba mea și anii și timpu-l socoți. Eu îți spun că te am

Azi cu sfială și teamă, cu inima cât un munte de-naltă și grea, mi-am adunat anii, zilele și orele, am strâns toate clipele grele în care am plâns pe umărul nopții târzii, așteptând decantarea

Ah, cum mai fumegă vișinii sub răcoarea Lunii! Ninge cu o negură sură peste cugetul meu alb. Noaptea aceasta se cheamă iluminare! Chiar dacă lumina-și înmoaie văpaia în strigătul unei bezne

O, ciocârlie...cât de dureroase sunt înălțimile! Se curmă lumina pe aripa frântă !? Ori candela nădejdii se stinge? La drum de seară, pribeagul, la ce porți să mai bată? Unde să se fi ascuns

Încă mai dor vânătăile căderilor mele de pe marginea cunoașterii. N-a fost să mă-mbăt cu isop și fum de tămâie, fiindcă nu am aflat care-i taina în care Te-nvălui și de ce ții cu tot dinadinsul

Gândul se înalță limpede și drept, ca un minaret în limpezimea zăpezii lunare; vântul și-a pus pălăria pe-o parte și biciuind luceafărul de seară, e gata pentru rondul de noapte, legănând

O, versul...versul! Iată și versul sacru, cu care-am schimbat noaptea veșnică, într-o zi luminoasă și caldă, într-o luminiscență sfioasă, în care umbra muritotului a dispărut și fiecare dintre

Ah, cât de adâncă-i liniștea acestei nopți fumurii! Foșnesc în mine tăcerile toate, ca vântu-n frunzișul de toamnă... ...ca nisipurile când apele mării scăpate din poalele Lunii, cad

M-am născut în zodia umbrelor: dar steaua mea norocoasă s-a stins, înainte ca eu să mă fi născut! Ursitoarele care mi-au tors destinul, au fost transformate în statui de cenușă pentru că au

Miracolele sunt doar ale Tale, așa cum tainele doar ție îți aparțin și nedezlegate se petrec printre noi, așa cum tot ca o taină se petrec anotimpurile, timpul în sine și viața. Ce miracol mai

Ah, calea robilor... ...calea robilor aparține acelora născuți în zodia umbrelor; sclavilor înscriși voluntari la zeificare, ei, care urcă muntele suferinței, ca și când muntele bucuriei l-ar