Poezie
Origini
2 min lectură·
Mediu
Prăfuitele și tocitele dale, vineții și pătrate,
răsunau gol, așa... ca niște sarcofage pustii,
sub pașii mei nedumeriți și totu-mi părea
un trecut îndepărtat; atât de îndepărtat și
pustiu încât și zeii fugiseră de teama
îmbolnăvirii de singurăte. Lumea
puțină, firavă și grăbită, se strecura pe
lângă mine, cu grijă totuși să nu calce
peste umbra mea, care sfioasă mă ținea strâns
de mână. Nu mai cunoșteam pe nimeni
și parcă orașul meu natal, Drezda, el, mândria
Walkiriilor noastre, fusese lovit de ciumă
ori de fulgerele care mai loviseră Sodoma,
de unde și lume atât de puțină. Îmi spuneam,
gândindu-mă în același timp, că nu-mi
aminteam, ca societatea acelui oraș, cum
spuneam, -o Alexandria mai mică- să fi
fost chiar atât de păcătoasă, pe cât de grav
o loviseră triumfătorii. Ruinile continuau să rămână,
pe fețele zidurilor care mai rămăseseră
în picioare și de pe obrajii oamenilor, până
la osul alb și aproape decalcifiat așa, încât
eram singurul umanoid rătăcit printre o
lume de strigoi. Iată și fosta mea casă.
Aproape căzută pe spate, cu ferestrele și
ușile căscate ca și când ar fi murit asfixiată!?
-Nu mai e nimeni, ai rămas doar cu mine,
îmi spuse prietenos și timid umbra mea,
care încă mă ținea de mână, așa cum numai
mama o mai făcuse înainte de marele prăpăd.
-Bine, dar unde sunt mormintele celor care
nu mai sunt?
-Cred că nu ai uitat, că tradiția este tezaurul
sacru al fiecărei națiuni, așa cum era și în
orașul în care ne născuserăm noi; deci ea
trebuia distrusă prima!
Le-au luat cu adâncuri cu tot, cu liniștea și tăcerea
de veacuri și le-au aruncat într-o apă stătută și tristă,
care de atunci se numește Marea Moartă.
002676
0