Poezie
Omul, egalul singurătății
2 min lectură·
Mediu
Orice om e sărac și pustiu;
mai sărac decât pasărea ciungă,
mai singur și cu mult mai nefericit
decât măslinul cel neroditor,
care-a stârpit, mai ales,
când El obosit și flămând,
părăsit și descumpănit,
îl cătase de rod în pustie.
Orice om e mai singur, mai trist și mai mâhnit
decât toate viețuitoarele lumii,
pentru că înșiși îngerii, ei, cei puternici,
ei, care, neînduplecați și severi,
au lovit cu pucioasă cetăți din vechime,
ei, înșiși, se feresc să ne vadă.
Visare sunt zilele-acelea când ei,
avangarda unei idei colosale,
travestiți în oameni de treabă,
veneau printre nefericiți, le citeau gândurile,
le împrumutau legi încă nescrise
pentru o lucrare mai mare
decât piramidele,
îi luau pe după umeri și-i sărutau,
ori, după caz, îi treceau prin osândă.
Unde sunt? Unde sunt ei, prefăcuții (?).
Toate faptele și urmele lor unde s-au ascuns!?
Știu ei, că noi, azi, cu sau fără temei,
rătăcim printre seminții străine de inimile noastre,
străine de amintirile noastre,
prin care fulguie tot mai des
frigul singurătății unei toamne tărzii,
ori poate nesfârșită să fie ea,
întocmai ca ideea multiplicării noastre,
în ciuda faptului că murim în fiece zi,
minut cu minut,
ceas cu ceas,
după voia prin care toate au
un început și un soroc?
Altfel cum s-ar face toate,
nici mai mult, nici mai puțin,
decât ceea ce El numește împlinire!?
001292
0